Ba muntele este și al pantofarilor

Am fost la munte și mi-a plăcut. Așa scriu de fiecare dată când merg într-o drumeție. Câteodată, multe weekenduri la rând, câteodată cu pauze de jumătate de an. Merg pe munte și sunt o pantofară. Sau paltonară. Sau șoșonară. Toate la un loc.

Prima oară când m-au târât (la propriu) prietenii mei pe munte am plecat de acasă în palton, dar ce palton albastru, splendid! Mă rog, m-am proțăpit eu așa la punctul de plecare, adică la casa prietenei mele, și noroc că m-a îmbrăcat ea, probabil după ce s-a potolit din râs. Ne-am dus la Dichiu atunci, ne-am foit pe acolo vreo oră, am stat pe pături și-am împărțit mâncarea cu un câine de la cabană, apoi ne-am întors să mâncăm ciorbă și eu am primit și clătite gratis, pentru că n-am vrut să-mi comand, dar mă zgâiam în farfuria prietenilor mei. După standardele mele la acea vreme, aia a fost prima mea drumeție.

A doua oară s-au aventurat cu mine mai departe, până la Capra. Era în creierul iernii, cu zăpadă până la genunchi, dar eu aveam bocanci de munte – primul preț de la Decathlon – și mănuși, și geacă. Fix 200 de metri am mers, c-am obosit. Zaza s-a oprit cu mine, după atâta efort am desfăcut pachetul cu mâncare și ne-am întremat, apoi am făcut oameni de zăpadă și tot soiul de alte forme, ne-am dat de-a berbeleacul prin nămeți și am făcut o droaie de poze. Apoi am mâncat iar la cabană și eu am considerat ieșitul ăla la munte drept drumeție.

A treia oară, tot iarnă, ne-am încumetat la Curmătura. De fapt, prietenii mei s-au încumetat să mă ia. Eu mi-am înfipt căștile-n urechi și-am luat-o în față pe drumul forestier, credeam că așa o sa fie până-n capăt, am ratat intrarea pe traseu și m-am cam pierdut de grup, că nu-i auzeam că strigă după mine. Nu mi-am luat papara pe care aș fi meritat-o și nu ne-am întors acasă, așa cum credeam eu c-or să mă pedepsească, dar nici n-am mai mers în față. Nici dacă voiam n-aș fi putut.

Ăla, abia, a fost primul meu traseu și-am crezut că-mi dau duhul pe Prăpăstiile Zărneştilor. Căciulă încă nu-mi achiziționasem, că doar nu-mi îndreptam părul degeaba, să nu-l vadă nimeni. Din același motiv nici nu mi-am prins părul. Mi-a înghețat șuvițe, șuvițe, care s-au făcut în bice care mă pocneau peste față. M-am văitat de nici nu mai știam care e motivul: mi-era frig, obosisem, mi-era teamă c-o să alunec. Plângeam, vomitam și mai făceam un pas. În tot timpul ăsta, prietenii mei mi-au întins mâna, mi-au dat bețele lor, că eu încă nu-mi luasem (și cele pe care mi le-am cumpărat mai târziu fluieră când bate vântul), s-au oprit cu mine la fiecare 50 de metri și tot la fiecare oprire m-au spus că ne întorcem fără nicio problemă oricând simt că nu mai pot. Mai aveam o pantă, se vedea cabana, eu aș fi vrut să le spun să mă lase acolo, să îngheț, doar să povestească mai departe c-am fost aproape-alpinist și am făcut traseul în pas săltat. Se rupea undeva firul narativ, dar mi-era degerat creierul. Am urcat până la urmă panta aia, dar nu îmi aduc aminte cum. Dar când am ajuns în vârf, m-am simțit de parcă aș fi urcat toți optimarii lumii laolată, fără oxigen. Eh, pantofara devenise munțomană și-n mintea mea tocmai izbutisem cea mai dificilă expediție.

De atunci, am tot mers la munte, și a patra, și a cincea oară, și-n toate anotimpurile, și trasee mai ușurele, altele mai grele de a fost nevoie să dorim undeva sau am rămas pur și simplu la cabană, să mă bucur de aer curat, când știam că nu aș face față traseului pe care-l plănuiau prietenii mei. Am mai mers la munte pentru că niște oameni au avut răbdare cu mine. Că mi se părea extraordinar cum oamenii se salută pe munte fără să se cunoască. Că amicii mei au rămas în urmă cu mine dacă a fost nevoie, deși ei fac de obicei trasee la care eu nu m-aș încumeta.

Mi s-a spus întotdeauna că munțomanii sunt toleranți, se sprijină etc. Dar pe grupurile de profil, pantofarii sunt mereu arătați cu degetul. Se râde de câte cineva care-i în adidași pe platoul Bucegilor. Sunt fluviuri de critici față de cei mai puțin inițiați. Față de cei care vor doar să se bucure de natură câteva ore. Și dacă asta înseamnă să se dea jos din mașină și sa se așeze pe iarbă sau să se bucure de zăpadă, foarte bine, sunt variante. Ei au fix același drept ca cei care merg pe trasee. Și ca începătorii, și amatorii, și profesioniștii. Când e vorba de siguranță, aia e altă poveste. Dar dacă pantofarilor li s-ar explica blând că nu pot merge-n papuci pe stânci, că e periculos, dar nici n-au nevoie să investească o avere-n echipamente de munte dacă vor să experiementeze un traseu ușurel, atunci poate n-ar mai fi taberele astea de munțomani vs pantofari. Muntele este pentru toți cei care-l respectă, chiar dacă-s încălțați de la Dechatlon sau La Sportiva.

Povești pe Social Media:

Scrie

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *