O bucurie mare, mare cât o hartă cu peste 1000 de pin-uri inimă! Harta împlinește trei ani astăzi și are peste 1000 de inimi puncte de reper, cu tot cu fotografii. Și nu e, n-a fost niciodată despre cifre harta, nici măcar despre flori care ne bucură temporar. Dar 1000 nu e deloc puțin și Bucureștiul este orașul celor peste 1000 magnolii. Și-s convinsă că-s de ori mai multe prin tot oraș. Deci (peste) 1000 de pinuri, wohoooo! Și un oraș magnolific!
A plecat de la mine harta și promit să mă îngrijesc an de an de ea, așa cum mă pricep mai bine. Gândul meu e ca odată, cândva, harta să aibă pe lângă pinuri și fotografii, și povești. A pornit de la mine, dar harta s-a transformat de multă vreme într-o bucurie colectivă, într-un proiect la care au contribuit toți cei care au spus povestea mai departe, au descoperit magnolii în drum spre serviciu sau spre Mega, s-au plimbat cu harta deschisă în cartierul copilăriei. Harta nu este a mea, este o poveste a tuturor și mi se pare minunat, minunat acest tăvălug în toate nuanțele de mov și roz.
Apoi, harta nu e perfectă. Magnoliile au timpi diferiți de înflorire, așa că unele lipsesc, chiar dacă-s lipite de altele, care-s deja pe hartă. Am aranjat-o puțin, la primele pinuri nici nu trecusem numărul străzii, nici nu mi-am imaginat că sunt atât, atât de multe magnolii în orașul ăsta. Harta nu e o cartografiere exactă, dar sigur-sigur la fiecare pin e o magnolie. Uneori, pinul e câțiva metri mai la stânga, că așa-l pune Google Maps, dar #hartamagnoliilor nu se vrea o cartografiere precisă, scopul e doar să ne ajute să fim mai atenți la ce e în jur, fie că-s magnolii sau alte flori colorate, pisici torcăcioase, clădiri-bijuterii, oameni dornici să împărtășească povești. Pinurile-inimă sunt doar ca puncte de reper, nu destinații.
Deci 3 ani de #hartamagnoliilor, peste 1000 de pinuri-inimă (1024, mai precis. Erau 1025, dar am greșit și-am pus unul la ANAF.)
O notă personală
Am mai zis, eu am adăugat pinurile, dar harta a făcut mai multe pentru mine decât aș putea eu face vreodată pentru hartă. Oricât de aglomerat, posac și prăfos este orașul ăsta, harta m-a învățat să iubesc din nou Bucureștiul. M-a mai învățat că e în regulă să n-ai niciun plan, să n-ai o destinație precisă și dacă te rătăcești nu înseamnă că te pierzi. Ba din contră. Harta a fost și este pentru mine terapie și bucurie deopotrivă. Ba chiar au început să-mi placă diminețile.
Sigur c-am citit miștourile și zeflemelile, dar asta după ce m-am întors de la magnoleală. Nu că aș face liste pentru orice, dar aia cu “de harta cu buruieni aveau românii nevoie e acum” e în top. Aproape la egalitate cu “langă hala Crângași, oamenii fumează normal lângă o magnolie, în timp ce alții în altă parte a orașului se agită să facă hărți. Să fim normali”). Drept să spun, are dreptate cu o parte, m-am agitat. Am muncit mult să crească harta, am făcut sute de km la pas doar sezonul ăsta și-am ieșit să mă bucur de magnolii cât de des am putut. Nu pentru “vânatoare de like-uri” – închei citatul – ci pentru toată bucuria pe care mi-o oferă și mie. Și altora. Și-a meritat din plin, am făcut-o cu cea mai mare plăcere și dedicare, căci am văzut 1024 de magnolii diferite în trei ani, pe unele de mai multe ori.
Intră oameni din Canda, Italia, Chișinău pe hartă, se plimbă virtual prin orașul nostru. Prietenii mei italieni încă asociaza Bucureștiul cu covrigii, dar s-au întrebat dacă există covrigi cu gust de magnolie. Povestesc oamenii cele mai personale povești despre magnolii-omagiu pentru cei care nu mai sunt. Sau despre cum și-ar dori să vadă lumea de sus, printre crengile magnoliei de 70 de ani, de-o seamă cu proprietara. Despre cum a mâncat cățelul lup al familiei vârful magnoliei. Sau cum au plâns vecinii când o furtună a rupt magnolia uriașă-n două. Sau tradițională de familie, din fața magnoliei. Magnolia și copiii cresc, bunicul se împuținează. Sau cum se vede lumea de la fereastra de la etaj magnolia din curte. Cum magnolia e reper, primăvara, pentru curieri “casa cu magnolie mare și roz”. Cum în anii ’80, cineva a cerut cu toată duioșia unul din “puiuții de magnolie”, aduși din China pentru curtea unei ambasade. A primit unul și puiuțul e acum înalt cât casa și mândria cartierului.
Harta a adunat o comunitate mare în jurul ei. Suntem oameni diferiți, nu ascultăm poate aceeași muzică, nu ne bem cafeaua la fel sau nici nu bem cafea, nu suntem din aceeași generație și nu locuim în același sector. Uneori, nici măcar pe același continent. Nu ne-am fi întâlnit poate altfel. Dar uneori, câteva săptămâni pe an, avem magnoliile în comun. Iar asta e super-puterea hărții, să strângă în jurul ei o comunitate. M-au necăjit, recunosc, răutățile, nu înțeleg cum poate deranja pe cineva cum mă bucur eu în timpul liber. E spam în mov și roz, de acord, dar nu m-am gândit că poate deranja pe cineva că eu-n timpul meu liber pozez magnolii și le pun pe o hartă.
Dar dincolo de asta, harta e un proiect colorat, despre (evident) frumos și bine în toate sensurile. Știu că harta e populară și mă bucur tare, mi-aș dori să fie de folos pentru cât mai mulți oameni. Că sunt multe, multe magnolii, pentu toată lumea, nu e nevoie să ne înghesuim la fotografii. E populară, cred eu, și pentru că a venit după perioade încâlcite și complicate. Poate părea indecent să îndemni la bucurie când ai de-a face cu pandemii, războaie și tot felul de nenorociri. Dar cred că fix în vremuri de astea avem nevoie, mai mult decât oricând să ne adunăm în jurul unui pozitiv colectiv. Chiar dacă asta înseamnă flori sezoniere.
După ploaia asta, doar câteva magnolii mai rămân în picioare (dar vor mai fi), în rest rozul și movul se mută pe trotuar. Are magia timpul ei și, chiar dacă sezonul ăsta se termină când în alți abia începeau să înflorească magnoliile. Harta ne mai e de folos vreo două săptămâni, dar va fi acolo și primăvara viitoare. Până atunci, cu sau fără magnolii, orașul ăsta poate fi (uneori) splendid!