Nănuța, ți-am trimis lavete, că poate la București n-ai

Mă anunță mama că ne grăbim cu pachetul ăla, că zona din Italia în care locuiește intră iar în scenariu roșu și e urgent, trebuie să ajungă lavetele alea la mine cumva, că poate la București nu se găsesc.
– Ți-am pus coletul la microbuz.
– Și când ajunge?
– Nu știu.
– Ok, spune-mi ce firmă e, că sun eu.
– Păi nu știu, eu am numărul șoferului, atât.
– Ți-a dat o chitanță, o factură?
– Am mers pe încredere.
După vreo cinci zile de „ajunge el cândva, doamnă, vă sun”, am reușit sa intru în posesia coletului de la mama. Și implicit a canistrei cu ulei de măsline. O damigeană cu ulei. Într-o cutie cu chiloți, era înghesuită scrisoarea tradițională, că de 20 de ani mama îmi scrie de mână o scrisoare care începe cu Nănuța, că eu nu puteam să spun Diana când eram mică si spuneam Nania și așa am rămas pentru mama. Mi-a scris cât îi e dor să mă strângă în brațe, așa ca atunci în gară, când a plâns controlorul de cât mâ strângea mama la piept și-mi spunea cu sughițuri „se întoarce mama”.
Mi-a mai scris că speră, de fapt știe sigur că o să mă bucure pachetetul ăsta, că multe le-am ales eu și nu avea cum să dea greș. După prima pagină, mi-a scris taică-miu în italiană și apoi mama și-a continuat scrisoarea, numerotând pagina a treia cu doi. Nu și-a amintit că mai avea ceva de transmis, mi-a și scris că nu știe ce să mai spună, că oricum ne spunem toate la telefon. Dar voia ea să aibă ultimul cuvânt.
Apoi am început să desfac sarsanalele, că mama ne-ar bate pe toți la Ce încape într-o valiză. Și-a pus și lenjerie cu dantelă, și Chewbacca cu leduri, și paturică cu Spiderman. Să am pentru orice ocazie.
Mie cel mai drag mi-e să citesc scrisorile din pachete. Maică-mii cel mai tare îi place când o sun după ce trec de cele 1936347897657 de straturi cu care învelește pachetul, că de fiecare dată consumă mama tot stocul de pungi și scotch din Italia. Și la telefonul de după unboxing, plâng de emoții și de dor, apoi râd de combinațiile stranii pe care doar ea le-ar putea născoci. Și iar plâng de dragă ce îmi e, apoi râd că nu e cu toate țiglele. Cică ar fi ereditar.
Și-i mai place să strecoare bancnote în cele mai dubioase locuri: în cutia de tampoane, în pachetul de cafea, în capacul de la parfum. Acuma a îndosit bani printre șireturile de la un papuc. Să fie acolo, în cazul în care răman fără lavete.
Povești pe Social Media:

Scrie

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *