Am rămas cu pozele astea de acum o lună jumate din Italia și-am zis să-mi fac loc în telefon pentru magnolii, căci urmează acuși. Mi-am amintit de tot, și de peisaje, și de pisici, și de peripeții, și de peperoni cruschi, și mai ales de italienii din sud, că-i iubesc pe toți care ne-au ieșit în cale – mai puțin pe scuteriștii din Napoli.

M-am îndrăgostit de Italia cam la a 10-a vizită, abia anul trecut, și-acuma sunt hotărâtă că la pensie m-oi muta acolo. Ne-am rătăcit și cu trenul, și cu mașina, și pe jos, și-a fost minunat, căci altfel nu vedeam locuri care nu sunt în nicio recomandare turistică, nu aflam istorii și nici nu primeam cafea gratis.

Dacă în exuberantul Napoli, Alex a fost mai degrabă atent să nu-mi șparlească mie careva telefonul sau ghiozdanul (iar la final s-a concentrat să mă scoată din îmbulzeală, că erau toți napoletanii pe stradă și toți turiștii-n Cartierul Spaniol), la două bilete de autocar distanță – în Basilicata cea fără trenuri și fără autobuz direct – ni s-a comunicat că nici ușile, nici porțile nu se încuie în Fracnavilla in Sini (la intrare, căci la ieșire se numește Francavilla sul Sini). Ba s-a plusat cu „vezi că am lăsat cheile în mașină, poți să o folosești când vrei”, și asta nu venea nici de la părinții mei, nici de la vreo rudă care să ne cunoscă bine. Pur și simplu.

În Chiaromonte n-am ajuns nici anul ăsta, voiam tare să-l revăd, dar n-a fost timp, chiar dacă eram aproape. E un sătuc abia locuit, cu o privelilte spectaculoasă, cu străzi înguste și pietruite. Și mai am câteva bijuterii de astea pe listă (Episcopia, Latronico, Amendolara, Pistticci, Metapopnto, Craco – orașul fantomă), dar vacanțe or să mai fie.

Am ajuns în schimb în Maratea – nicio legătură cu mult mai faimoasa Matera. În port am plătit parcare scumpă tare, căci nu ne-a zis nimeni că duminica nu se plătește sau fix 10 m mai încolo e parcare gratuită. Am vrut să mergem la Sapri – câteva zeci de km mai încolea și asta e o informație importantă, dar ne-am răzgândit apoi și-am urcat la statuie, vreo jumătate de oră cu mașina, pe-un drum șerpuitor, cu munte într-o parte și albastru de Tireniană în cealaltă, ceva fabulos. Ni s-a șoptit că-i mai frumos decât pe Costa Amalfitană (n-am de unde ști, n-am mai ajuns), mai verde și mai puțin aglomerat, adică nu-i nevoie ca într-o zi să circule mașinile cu număr par, în următoarea cele cu număr par. Și nici nu ne-am vândut rinichii pentru un prosecco. Sus de tot, vorba clișeului, ți se taie respirația, Statuia Cristo Redentore (ca cea din Rio de Janeiro, doar că varianta italiană are 21 de m) ne-a făcut să simți și mai 1m-și-un-capac-de-pix. Că de acolo, din vârf, toate par mici, și orașele, și vapoarele, și marea, și mai ales noi. E disproporționat turismul în Italia, căci n-am auzit c-ar da buzna aici turiștii, în afară de cei de la resorturile alea de super-lux ascunse prin păduri.

În altă zi, A a decretat – așa înconjurat de pisici și de cățelușa Nuvola – că va fi zi de turnuri și castele în Calabria. Ne-am uitat pe-o hartă, am ales câteva, cam o oră jumătate pe autostradă, dar de ce să alegem varianta ușoară? Așa că noi am mers spre mare traversând munții, pustiu-pustiu și bine că n-a verificat taică-miu GPS-ul și că oile și caprele cu care ne-am întâlnim nu au zgâriat mașina. Dar ce zâmbitori erau ciobanii lor! Am ajuns, încurcați de GPS și mai ales de mine că „era cealaltă stânga” într-un oraș care începe c-o crâșmă, am oprit acolo pentru cafea, am admirat mingile din toate sporturile posibile și-am cerut un latte. „Turista, vero?” și-am primit, pe lângă privirea de milă, și-un cappuccino gratis.

În Albidona, un orășel fermăcător din Calabria, am oprit pentru ruine și priveliștea cu marea, părea că italienii n-au mai ieșit din casă de la Revelion – cred că era deja 4 sau 5 ianuarie și peste tot erau resturi de artificii și petarde – și singurul bar din oraș s-a închis până am dat noi un ocol. Cu nu mulți ani în urmă, au avut italienii o inițiativă să combată depopularea, te plăteau să te muți insclusiv în Albidona, aș zice că n-a avut succes. Fermecător orașul, dar nițel mai jos, pe-o proprietate privată, e un turn medival minunat, o fostă bibliotecă înconjurată de portocali și cactuși uriași. Și dacă ceri voie, poți intra să vizitezi și doar să te bucuri de priveliște. A s-ar muta acolo, eu am ceva rețineri că totuși e Calabria.

Am mai găsit un castel părăsit la malul mării – Torre Spacatta – și-am făcut fotografii la apus, printre ruine, și-apoi un altul – deloc părăsit și foarte bine conservat. Castello Federiciano di Roseto Capo Spulico (de la petalele de tradafiri de pe pernele prințeselor) e un castel medival cocoțat pe-o stâncă la malul mării, construit peste-o veche mănăstire care-a fost la rândul ei construită peste un templu păgân. Am căutat restaurante prin preajmă, nu era nimic, dar nimic deschis, căci era abia ora 6 și nu se cuvine să iei cina la 18 nici dacă ești lihnit, așa că ne-am întors acasă.

Am fost și la Senise, patria peperoni cruschi, un soi de ardei uscat de patrimoniu, nu seamănă la gust cu niciun alt ardei, am avut și-acasă și i-am cam stricat, că să-i perpelești cel mult câteva secunde înseamnă cam max. 10 secunde, altfel se carbonizează. Fermecător și orașul ăsta, pe ploaie parcă a fost și mai frumos, mai ales că se auzeau picăturile de ploaie care cădeau în același ritm cu corul bisericesc care răsuna în tot orașul. Și nu suntem bisericoși, dar am stat așa, pur și simplu, și-am asculttat corul ăla și ploaia și pe cuvânt c-a fost un soi de magie. Ce mi-a placut la fel de mult au fost presepi-urile, mai văzusem o mulțime și prin alte părți, un fel de diorame care recreează scene religioase. Dar în Senise erau incluși în toate construcțiile și pantofi roșii, simbol al luptei împotriva violenței domestice, iată deci un mesaj minunat pe care-l transmite biserica. Doar la Senise însă am văzut asta.

De acolo, planul era să mergem în Quel Pease, un sătuc cu o reputație nedreaptă și înconjurat de o grămadă de legende. Ba că a căzut un candelabru peste un avocat exact când zicea „să cadă candelabrul peste mine dacă mint”, ba că o formație a murit într-un accident dubios, ba că a fost plin de vrăjitoare, magi, creaturi fantastice. Se numeșe Colobraro, dar n-ai voie să-i spui numele, aduce ghinion, semnele de parcare sunt cu „parchegio quel paese”, au până și-un festival, vara, care se numește “Sogno di una notte… a quel paese”. Fermecător sătuc, oferă o panoramă 360 cu Ionica, munții, imensul baraj Senise, se vede și învecinatul Valsinni, o așezare medievală splendidă. Singurul ghinion aici a fost că bătea vântul atât de tare, încât ne-am ținut de lanțuri să nu ne ia pe sus.

Nici pentru festival, nici pentru legendele pline de ezoterism, nici pentru priveliștea groazvă nu mă întorc acolo, deși toate-s argumente bune. Mă întorc musai în Colobraro, dar pentru Rupp Dium (rupe dieta, în dialect) și ăsta va rămâne întotdeauna restarantul meu preferat. Am ajuns din întâmplare, căci restaurantul unde voiam să ajungem – cu tot cu al lui muzeu al uleiului de măsline erau închise. Cât ghinion să ai în cel mai ghinionist oraș din Italia?

Ăsta a fost de fapt cel mai mare noroc al nostru, din toată vacanța. Așa am ajuns la Rupp Dium, ne-a întâmpinat o bătrânică simpatică, alți clienți nu mai erau, și-a pus o bonetă, ne-a recomandat așa, fără meniu, ce ne-ar putea găti atunci, pe loc. Și-am mâncat și paste cu cruschi, și flori de dovlecel panne, și tot felul de apertitive, nu se mai terminau felurile de mâncare. Am cerut cafea cu lapte și nu m-a ușuit, a fost singurul loc din Italia unde am primit un espresso și ditamai cana plină cu lapte cald. E drept că-n Italia n-ai cum să mănânci prost (decât în Arbelobello), dar a fost cea mai gustoasă mâncare din lume, au confirmat și-ai mei, și Alex, că eu-s ușor de impresionat la mâncare. Am vrut să lăsăm bacșis 10 euro, ne-a certat, că nu se face. Și-n drum spre ieșire ne-a venit ideea asta, că urma a doua zi să împlineacă A mai mult de 40 de ani și cum la meciul cu Juventus nu mai ajungeam, ne-am hotărât să ne întoarcem aici să mâncăm. Am rugat-o pe doamnă, care era și bucătăreasă, și proprietară, și ospătăriță, să ne facă un desert pentru a doua zi, căci avem o aniversare.

Și-a doua zi mai era un cuplu acolo, veniseră de mai departe, din foarte turisticul Grotte di Castellana, și nu știu cum în primele 5 minute părinții mei s-au împrietenit cu ei, „tu al cui ești?”, de astea, au descoperit că au cunoștințe comune și mai multe nu prea am priceput, vorbeau un dialect tare ciudat. Eu am mâncat tot paste cu cruschi și miez de pâine, A și ai mai au mai schimbat meniul, tot mâncare extraordinară, făcută atunci, pe loc. Și când a venit runda desertului, ne-a adus bătrânica un tort uriaș, a cumpărat și lumânare cu semnul întrebării căci nu știa ce vârstă are sărbătoritul, am pișcat ochii cu toții când a venit femeia cu șampanie și pahare, a suflat A în tort și-am ciocnit și-am mâncat tort cu toții, cu tot cu oamenii din Castellana și cu patroana Ruppi Diumn, de zici că eram în vizită la o mătusă care ne îmbrățișa pe toți. Ne-a pus jumate de tort la pachet și-a insistat că și tortul, și șampania, și ceaiul lui Alex, și cafeua mea sunt din partea ei și am pișat încă o dată ochii și abia aștept să mergem iar de Crăciun în Quele Paese, de data asta ne și cazăm la Rupi Dium, au și camere, și-abia aștept să-i ducem noii noaste mătuși și zacuscă, și sarmale, și murături.

Ce-a mai fost? Salerno, care-i și modern, și medieval, mi-a plăcut portul, că de acolo vedeam Coasta Amalfitană și tânjeam după Vietri sul Mare, era la o plimbare mai lungă distanță, dar am zis că mergem 8 minute cu trenul a doua zi. Am mâncat și-acolo tare bine (dar nu la SFC, Salerno Fried Chicken), am remarcat spiritul întreprinzător, că la primul strop de ploaie erai înconjurat din toate părțile de vânzători de umbrele. Cripta din Catedrală cu fresce, și marmură, și busturi din bronz, și morminte e splendidă și n-are nimic, dar nimic din conotația asta tenebroasă de criptă. Am dormit într-o fostă biserică din 714, chiar în turn, A ar fi fost fericit să stăm doar acolo, fără să ieșim, atât de mult ne-a plăcut, ne-au răsfățat cu mic-dejun și dulciuri și mai ales cafea-capsule, că eram deja în sevraj.

A doua zi am ajuns în gară, am luat câte un bilet de 1,20 euro și ne așteptau 8 minute cu trenul, visam de acum doi ani la Vietri sul Mare, la fel de tare cum voiam să văd și Capri, dar nu l-am mai inclus în plan. Se vedea Vietri din gară, în stânga, ne-am suit în tren, nu ne-am pus nicio întrebare că mergeam în direcția opusă, nici că trebuia să fie stație în 8 minute și călătoream deja de vreun sfert de ceas. A venit controlorul, un italian mititel și rotund, rumen în oraji, ne-a cerut biletele, și-a tras o palmă zgomotoasă, ne-a anunțat că am luat trenul greșit, ăsta ajunge-n Sicilia și prima stație e în vreo oră jumătate, să coborâm la Sapri.

Deci ne-am întors cam de unde am plecat în urmă cu o săptămână, eu m-am necăjit, A s-a amuzat teribil c-am vrut să văd Capri și-am ajuns în Sapri, acasă ningea și era ger, noi ne-am plimbat la soare pe malul mării, am luat trenul înapoi – dar am nimerit de ăla care oprește în fiecare sătuc, și erau o grămadă, era să pierdem avionul, dar am subestimat șoferii din Napoli, căci pentru ei nu există nicio regulă de circulație și-am ajuns la aeroport în 10 minute, deși maps-ul ne zicea 30, un scuterist a lovit cu pumnul în capota taxiului, erau să facă accident, că trecuseră amândoi pe oricum pe roșu.

Cam așa a fost, pe scurt 🙂. Mă gândeam că Italia-i cam ca magnoliile mele. Că sunt fabuloase orașele astea tare vizitate, că-s așa turistice dintr-un motiv, dar că bucuria să descoperi orașe mici, sătuce-bijuterie care nu-s pe nicio hartă, e și mai mare. Vai, cât de mult iubesc Italia! Magnolii în Italia mi-aș dori să văd cândva, asta chiar ar fi meraviglioso!