În câteva ore plecăm din Italia, deși n-aș vrea musai. Dar dacă nu plecam noi de bună voie, ne făceau italienii pachet și ne trimiteau prin poștă. Doar să nu fie ziua unui sfânt, Befana, nuntă, înmormântare, botez, aniversare, carnaval, sărbătoare a castanelor, a cepei, a busuiocului, să nu fie weekend, să nu fie campionat de bocce sau vreun meci de fotbal. Și în niciun caz să nu fie între 13 și 17, că-i peste tot închis. Nici măcar o expulzare nu le poate perturba programul de somn! Așadar, dacă nu plecam noi, ne scoteau italienii din țară… cândva.

Asta pentru că am făcut imprudența să cer cafea înainte de masă. Și-am mai vrut și lapte la cafea, brrrrrr! Și de parcă nu i-am jignit destul pe italieni, am mai întrebat dacă se poate mânca pizza la prânz. Am mai pomenit și de omletă la micul dejun, s-au uitat ai mei la mine cu milă și mi-au explicat cu dojană că la colazione se bea cafea și se mănâncă un cornetto e basta, să nu mai spun cu voce tare, că mă aude careva și-i fac de toată țâdula în tot sudul Italiei.

Orele de masă-s sfinte pentru italieni. 9 – mic dejun, 13 – prânz, 19 – cina. Dimineața, colazione. Dacă ești într-un oraș mai mare și mănânci totuși un panzerotti – un soi de langoș – la micul dejun (după ora 9, că nu se trezește nimeni odată cu răsăristul), nu poți bea cafea la aceeași terasă. Pentru cafea, te muți fix 1 metru mai încolo, la crâșma de lângă, care n-are decât cafea. Și doar două mese, care-s mai mult de decor, că doar cafea se dă shot la tejghea, nu te așezi pe scaun. Pe la 16, să spunem, ți se face iar foame. Stai și suferă, că niciun restaurant nu deschide pentru cină mai devreme de 19. Nici măcar alea turistice, din pliantele de la cazare. E interval bun totuși de vizitat, chiar și pe stomacul gol, că toate orașele-s pustii.

Abia acuma, înainte de plecare, ne-am sincronizat programul cu italienii. Vorba aia, when in Rome do as the romans do. Sau, mă rog, when in Puglia. Deci prânzul. Suntem într-un orășel cu vreo 5000 de locuitori. Trebuie să facem rezervare pentru prânz, că nu poți să dai buzna așa, fără să te “prenotezi”. Să n-ajungem mai târziu de ora 13, că la 14 se închide, fie ce-o fi. Știm dinainte ce vrem. Mă rog, eu nu, dar Alex vrea la prânzul aniversar o porție de midii.

Ajungem la restaurant, proprietara e și chelneriță, și hostesă. Bucătarul scoate capul, să vadă pentru cine gătește astăzi. Am impresia că l-au chemat la muncă doar pentru noi, chiar nu mai e nimeni în tot restaurantul și nici nu mai sunt alte rezervări. Ai mei povestesc cu doamna, un soi de bunică din Italia, care vorbește cu majuscule și gesticulează amplu. Întâi aflăm ce fac nepoții, copiii, cumnata mătușii, verișorul care s-a mutat în nord, fiul care a terminat facultatea de management și are acum o afacere cu ardei.

Meniu nu ne aduce, ne întreabă ce vrem de băut. Eu cer o cafea, mama tresare și mă întrerupe: NUUUUUUUUUUUU înainte de masă. Vreau… apă? Alex cere ciocolată caldă, Walter i-o taie scurt, cu blândețe: după! Ceai atunci? Celentana își duce mâna la gură: nooo, noooooo! Apă și el. Nu se poate fără vinul casei, daaaaai! Ne aduce apă și vin. De mâncare acum. Alex vrea midii și atât. Doamna îl dojenește, nu așa, mixt, ăsta e bun. Paste cu fructe mare, da, asta o să mănânce. Dar asta la primo. Antipasto? Nu vrea nimeni. Daiiiiiii! Cum fără prosciutto și câteva feluri de brânză, ce fel de prânz e ăsta? Ne face ea un platouaș, n-ai cum s-o refuzi.

Eu și mama nu vrem paste. Celentana ne aruncă o privire chiorășă. E mai dezamăgită de mama, pe mine mă iartă, că-s turistă, dar mama ar trebui să știe mai bine. Antipasti, primo, secondo, desert. Asta e ordinea, nu se sare peste nimic. Dar face pentru noi un compromis, cât mănâncă băieții primo, ne aduce nouă secondo, să mâncăm toți odată. Cine a mai pomenit așa ceva?! Lasă de la ea, lăsăm și noi de la noi, ne întâlnim la mijloc, că așa e civilizat. În sensul că alege ea ce mâncăm noi, dacă nu vrem primo, ne aduce friptură mixtă. Fără garnitură în aceeași farfurie, nu se face! Cât timp mâncăm aperitivele, Celentana stă lângă noi. Acum se vorbește despre brutarul din oraș, s-a cam lăsat pe tânjală și cumpără pâine bună de la brutarul din satul de lângă. Dar e secret! Ies cu mama la o țigară între felurile de mâncare, ne ceartă Celentana, să nu stăm mult, că se răcește mâncarea.

Dupa cele 124529852 de farfurii, plecăm în alt oraș să bem cafea, că doar nu se bea cafea în același loc în care mănânci. Dacă tot plec mâine, sunt rebelă și-mi iau cappucinno, probabil n-au mai vândut niciodată un cappucinno la prânz. Din același loc punem benzină și revendicăm cei 75 de euro pe care i-a câștigat Alex răzuind un loz de ziua lui. Cumpăr de 5 euro un alt loz, turista per sempre, poate totuși câștigăm iară. Eu aș rămâne pentru totdeauna în sudul Italiei și aș învăța să beau cafea fără lapte și cappucinno doar la micul dejun. M-aș putea obișnui și cu peisajele mai frumoase decât orice carte poștală, și cu dormitul la prânz, și cu bătrânii de 90+ care joacă bocce la nivel profesionist și mustăcesc când văd că noi abia bunghim regulile (mai puțin mama, o suspectez că duce o viață dublă și e campioană la bocce). Italia, grazie, ai fost stupenda. Și tanti auguri, amore!