Mama gestionează crizele cu lavete, parmezan și pachete ambalate în tot stocul de scotch din Italia. Îndosește într-o cutie lenjerie cu dantelă și musai niște euro pitiți pe undeva, între chiloți, într-un capac de deodorant, între șireturi și, odată, puși într-o pungă. Și punga într-un tub de pastă de dinți. Și absolut de fiecare dată e scrisoarea care începe cu „Nănuța”.

Pot număra cât timp a trecut de când nu ne-am văzut după cum începe mama scrisoarea, că-n fiecare an mai adaugă ceva la formula de adresare. Acum doi ani era „Nănuța”, anul trecut începea cu „Nanuța mamei”, de data asta a scris „Dragă Nănuța mamei”. Mi-a scris mama că-și imaginează că mă ține strâns, strâns în brațe și n-ar vrea să-mi mai dea drumul. E pătată hârtia de la plâns, și de când a scris ea scrisoarea, și de când am citit-o eu.

Ne-am luat rămas-bun de multe ori. Ne-am turtit nasul în batiste așa, finuț, să părem puternice în fața celeilalte. Și la 30 de secunde după ce ne-am despărțit, ne-am pus pe un bocit strașnic, cu sughițuri, muci și lacrimi înnodate sub barbă. Eu așa am făcut de fiecare dată și știu sigur că și mama la fel. Dar noi am știu de fiecare dată că ne vom revedea, noi am schimbat acasă pentru că așa am ales noi și niciodată nu ne-am strâns în brațe cu gândul că e ultima oară. Mama îngrămădește toată dragostea din lume într-o paporniță, ăsta e mecanismul ei, așa face ea față dorului.

Nici măcar nu pot să-mi imaginez durerea părinților care nu mai au cui trimite borcane și lavete. Sau a copiilor care vor crește fără să știe vreodată cum e să primești un pachet de la mama sau de la tata.