Îmi spune Facebookul că acum 11 ani intram în redacția (ex) Ziare. com prima oară și cum la vremea aia postam orice, de la „mănânc gogoși” la „am pierdut autobuzul”, am scris și că m-au întrebat dacă am varicelă, să nu bage-n boală copilul din prima zi pe câmpul muncii.
La fel, uitasem, dar primeam la început orice știre despre vulcani. Eram zeloasă și entuziasmată, eu propuneam câte două subiecte de weekend în loc de unul. Tot pe atunci, dădeam din mâini cu emfază, de parcă mă ciupeau roiuri de țânțari, și tipam cu accent moldovenesc: „di-ali miele, nu o prietienă di-a mea!”, numa’ că am am scris două texte despre „vulcane”. Că uneori, când repeți de prea multe ori un cuvânt, nu prea mai are niciun sens, oricum l-ai scrie.
Îmi mai arată Facebookul cum în fiecare an aniversam timpul din redacție și cum armata-n ale gazetăriei devenea mai ușoară, dar entuziasmul rămânea același. Puneam și lumânări pe prăjituri și când suflam, îmi doream să fac presă toată viața. Mai și scriam pe Facebook că eu-s jurnalist și altceva nu vreau să fiu. Am trecut de la live-uri la care regretam că n-am dat pe la cursul de dactilografie din facultate, la reportaje de la Eros Show sau competiții de astea de fotbal la care mă împrieteneam cu suporterii spanioli și nu înțelegeam care cu cine ține, că ambele echipe aveau aceleași culori. Dar eram fericită că pot scrie, m-am dus și la Jilava, apoi mi-am cumpărat singurii adidași non-albi, pe care-i purtam doar la proteste. Auto-denunț: am mâncat și sandvișuri de la PSD, la sediul lor, într-o seară după alegerile prezidențiale.
Prevesteam și toate nenorocirile, că dacă eram pe tura de seară era clar că se întâmpla ceva, eventual vineri noaptea. Apoi m-au lăsat să-mi fac damblaua și să scriu despre tot soiul de oameni. Povești. Am avut, pe rând, câte o afinitate pentru taximetriști, deținuții de la Jilava, oamenii care căutau toalete publice prin București, supraviețuitori ai Holocaustului, jurnaliști infiltrați în Molenbeek, piețarii de la Obor, vânzătorii de etnobotanice, români plecați peste hotare care performau într-un domeniu sau altul. Lor le-am dedicat și-o rubrică întreagă unii dintre ei sunt astăzi foarte prezenți în spațiul public și nădăjduiesc că au tot la fel de multă amabilitate cu presa. Am câștigat și-un premiu-medalie-de-ciocolată cu rubrica aia și așa am aflat că ciocolata nu doar se învechește, dar face și mucegai.
Am părăsit doar temporar presa sau cel puțin ăsta era planul. Până când la o ședință la Bruxelles, într-o instituție aparent scorțoasă, dar noi beam bere și stăteam cu picioarele încolăcite sub noi, s-a rostit următoarea propoziție, într-o engleză cu accent polonez: „Daiana, știi că nu trebuie să faci neaparat presă ca să scrii, nu?”. Nu era nicio mostră de înțelepciune, dar simplitatea acestei fraze sau poate faptul că venea de la femeia pentru care eu aveam, încă am, un crush profesional și multă admirație a făcut ca ieșitul temporar din presă să fie permanent.
Au urmat și alte postări de astea cu „ăsta e locul în care trebuie să fiu” și chiar erau la momentul respectiv. Am trecut de la Didi, Dyna, Daiana, Di, Diancita și iar Dyna. Dar oricâte s-ar schimba, treaba asta cu scrisul despre orice a rămas întotdeauna constantă.
Noah, concluzia e că în curând voi minți iar că fac 28 de ani, dar fix de 11 ani trăiesc din scris, într-un fel sau altul. Și concluzia mai importantă e să ne mâncăm ciocolata la timp, că se învechește și-i neplăcut.