Ai spune că ții minte toată viața o discuție în care mama-ți spune “nu mai avem soluții, trebuie să plec”. Ar trebui să-ți rămână întipărit în memorie, așa cum ții minte primul sărut sau pe ce prostii ai cheltuit primul salariu. Eu mi-am luat un covor și-o cutie roz, în formă de inimă, acoperită cu un soi de puf-blană.
Dar discuția cu mama nu mi-o aduc aminte. Eram în primul an de liceu și cred că s-a întâmplat într-o primăvară. Poate și-a dorit mama să mai petrecem un Paște împreună și a gătit iar ligheane întregi de gogoși, cutii de faguri (astea-s un fel de gaufre moldovenești) și chiftele marinate, care în Bucovina se cheamă piftele și nici marinate nu-s. Când mă gândesc la mama, în copilărie, o văd tot timpul în bucătărie, pe scaunul portocaliu, din plastic, trăgând din L&M. Semăn cu ea acuma, ce chestie!
Așa că-mi imaginez că mama s-a așezat în ziua aia pe scaunul portocaliu, de lângă frigderul care hodorogănea, a scos fumul de țigară pe fereastră și mi-a spus că pleacă în Italia. “Pentru cât timp? Cât e nevoie”. Probabil am dat din umeri și-am zis ok. Apoi gol, nu reușesc să-mi aduc aminte ce-a urmat, nici când și-a făcut bagajele, nici ziua în care s-a urcat în autocar. Pur și simplu n-am reușit să înțeleg noua noastră realitate și cred c-am blocat cumva amintirile astea. Undeva, cred că speram că acel “cât e nevoie” înseamnă trei luni, așa plecau alte mame pe atunci, pentru trei luni.
Am rămas doar eu cu bunicul, era îngăduitor și blând, mă lăsa și la discotecă, și să bat mingea pe terenul de baschet într-o încercare eșuată de a mai câștiga câțiva cm. Mi-a cunoscut și primul iubit și-a fost secretul nostru, că era bucuros că mă conduce acasă cineva și nu trec singură calea ferată. Bunicul Modest era bun și blând, nu se încrunta nici măcar când îi bătea soarele în ochi. Mi-a oferit multă iubire și ceva la fel de prețios pentru o adolescent răzvrătită: încredere. Avea bunicul încredere în mine și-ar fi purtat toate bătătliile în numele meu. Dar dacă iubirea lui n-avea margini, încrederea avea totuși o limită, calea ferată. Se perpelea pe toate părțile nu că stau până târziu în oraș, că era prima oară în viața mea când aveam voie să mă întorc după ora 8. Problema era că trebuie să traversez nenorocita aia de cale ferată. Așa că a fost fericit c-aveam un iubit, că el se poate asigura în stânga, eu mă uit în dreapta dacă vine trenul și-ajung bine acasă. Unul scrie, unul citește. La întoarcere, era problema iubitului, eu eram acasă, în siguranță.
Bunicul avea multe tabieturi, obiceiuri pe care le respecta orice ar fi. Bine ar fi fost dacă se prindea și de mine disciplina asta. După ce a plecat mama, bunicul a mai adăugat un ritual pe listă. Stăteam lipiți sâmbăta de telefonul fix, cu disc, și așteptam să ne sune mama. La vremea aia, costa o cârcă de bani să suni din Italia, ne auzeam o dată pe săptămână, sâmbata la prânz, și eram cam telegrafici. Ne scria mama în schimb o grămadă de scrisori. Nania, Nănuța mamei, așa începeau întotdeauna, și acum la fel îmi scrie. De multe ori, ce era după Nănuța abia se putea citi, era scrisul întins și mozolit, de parcă vărsase mama un sfert de Adriatică pe hârtie.
Trei luni s-au făcut încă trei, apoi încă trei, apoi încă șase. Când a venit acasă, după un an, glumea că e o ecografie. Văzusem fotografii cu mama din tinerețe, știam că odată a fost băț, așa cum îi plăcea să spună. Apoi a devenit bomboană. Nu-mi amintesc când a plecat, dar știu exact când am revăzut-o prima oară. Și eu, și bunicul, am rămas stană în poartă. N-am sărit la ea în brațe, n-am plâns. Am rămas înmărmutiți de cât era de slabă, abia o recunoșteam. Îmi venea să-i spun că și-a uitat în autocar cealaltă jumătate de corp, să urlu la ea că mi-a lăsat jumătate din mama mea în Italia și o vreau pe mama completă, întreagă. Ăla a fost momentul în care mintea mea de copil a înțeles dimensiunea sacrificiului pe care îl face mama.
A plecat iar la foarte scurt timp. Ne auzeam mai des, aveam telefoane mobile acuma, ne trimiteam sms-uri. Aveam secrete cu bunicul, nu-i spunea mamei c-am chiulit, dar mă pâra că-mi fac suvițe blonde și găuri în urechi. Mă pedepsea mama și de la distanță. Bunicul a fost familia mea, dar aș fi avut mare nevoie de mama în toți anii ăștia: decepții-n dragoste, examene și alegeri. Dar mai ales când bunicul n-a mai fost. Și mama ar fi avut nevoie și mai multă de noi, amândoi. Am priceput mai târziu că nouă, în anii ăia, ne-a fost bine acasă. Mama a dus greul.
La facultate am venit singură, mi-am împachetat o rolă de cablu de net, de 50 de m. Nu m-a învățat nimeni ce să pun în bagaj și atât m-a dus capul. Prima dată când a venit și mama la București, am plâns atât de tare amândouă, cu muci, cu sunete, cu dat din cap ca găinile, atât ne-am jelit, c-a început controlorul de tren să plângă și el. Și iacă-ne pe peron la gara de nord, înconjurate de toate trebuincioase mie la cămin, cuptor electric, rafturi din plastic și probabil cam jumătate de tonă de parmezan, cum ne oprim din bocit și-l consolăm pe domnul controlor. Noi plângeam de emoția revederii, că distanța ne-a învățat pe amândouă că în regulă să ne exprimăm sentimentele. Dar am amânat bucuria, să-i explicăm omului că așa ne bucurăm noi.
Cât e nevoie s-a transformat pentru totdeauna. Mama are un nou obicei. Îmi trimite în continuare pachete în care înghesuie tot dorul din lume. Și tot parmezanul din Italia. Dar adaugă câte un apelativ în scrisoare pentru fiecare an când nu ne vedem. Ultimele scrisori au început cu Nănuța, Nănuța mamei, apoi Draga Nănuța mamei. La ultima scrisoare cred că n-a mai vrut să numere. Dar știm exact amândouă că de Crăciun se fac fix 4 ani de când nu ne-am luat în brațe. C-au fost situații pe care niciuna nu le-a anticipat, pandemii și războaie și lupte de tot felul și nu ne-am putut vedea.
În ultimii 18 ani, am petrecut fix două Crăciunuri împreună. Odată eram în Italia și-am rugat-o pe mama să nu facă nici piftele, nici faguri. Pentru că tigaia nu e prelungirea firească a mâinii ei, dar mai ales pentru că voiam să ne bucurăm de tot timpul împreună. Toți 3, căci acum eram 3. Am plănuit un picnic și-am mâncat pizza pe capota mașinii, la malul mării. Mi-am rupt piciorul în ziua aia așa, pur și simplu, c-am uitat stâng drept, stang, drept….
Am ajuns toți 3 la spital, taică-miu s-a dus să-mi aducă pantaloni de trening de-ai lui, că nu reușeam să-mi trag blugii peste ghips. Mama mă plimba cu scaunul cu rotile prin tot spitalul, în pași de dans. Și de fiecare dată când mă rotea, țipa la mine să-mi țin bine pătura, că încă n-ajunsese taică-miu cu pantalonii și dacă ar fi căzut pătura de pe mine, rămânean în chiloți. Traducea pentru mine în italiană, dar vorbeau toți in dialect și nu pricepeam o boabă, că 50 de km mai încolo, unde locuia mama, era alt dialect. Cred, sunt aproape sigură, că le spunea medicilor că fiică-mea e cam împiedicată și impleticită. Așa am născut-o, așa a rămas. Și-a încâlcit acuma picioarele când păsea. Nu alerga, doar pășea. Dar, vă rog, să nu o mai doară! Ăla a fost cel mai frumos Crăciun și pentru mine, și pentru mama. Dar ne facem alte amintiri, ne vedem în curând și recuperăm toate îmbrățișările și te iubesc-urile din ultimii 4 ani, toate!
Am scris toate poveștile astea dezlânate c-am văzut Acasă regăsit, campania celor de la Asociația The Social Incubator și Vola. Practic, reunesc de sărbători copiii cu părinții lor plecați să muncească în străinate. Dar e de fapt despre revedere și mai ales despre amintiri care să acopere “Trebuie să plec. Cât? Cât timp e nevoie”. Adriana Preda & echipa, Claudia Tocilă & echipa, ce campanie frumoasă, felicitări!