Anul trecut, am citit uneori sportiv, câte 3-4 cărți pe weekend. Altă dată, au trecut săptămâni întregi fără să ating o carte. Uneori, din căpoșenie, m-am luptat cu o carte doar să văd dacă poate fi mai proastă de atât. A fost, că am căzut în capcana recenziilor bombastice, a dulcegăriilor critice și aserțiunilor de genul “roman captivant”.
N-am citit nici mai mult, nici cu mai mult sens în 2021, dar am citit mai organizat: cu liste, cu planuri, cu reviews, cu notițe. Și încerc mai jos un top 10 al cărților care mi-au plăcut în 2021, restul le-am așezat frumos pe GoodReads. Dar dacă-i să fiu sinceră, articolul ăsta e doar un pretext ca să mă aolesc și pe blog de cât de fadă este Tatuatorul de la Auschwitz. Dar topul:
- Zuleiha deschide ochii – Guzel Iahina
A vuit tot internetul iubitor de carte despre Zuleiha, poveste cu multe nuanțe a unei femei dintr-un sat de tătari, deportată într-un lagăr din Siberia. Pentru mine, are toate ingredientele pentru ceea ce numesc eu Poveste: elemente descriptive care se îmbină impecabil și te poartă acolo, în toate etapele personajului și-n toate cadrele acțiunii, detalii istorice și personale, metafore despre transformare și eliberare, mai multe planuri și toate, toate îmbinate coerent.
Nu același lucru pot să-l spun despre Copiii de pe Volga. Nu mi s-a părut deloc carte rea, însă am citit-o greu, e încâlcită în mult prea multe descrieri, metafore, hiperbole, devin uneori prea teatrală și povestea pare lipsită de substanță. ”Copiii de pe Volga” este un roman bine documentat, vorbește despre istoria unei comunități mai puțin cunoscute și autoarea îmbină cu multă candoare afecțiunea părintească și tabloul dur al perioadei interbelice. Patru stele doar pentru că mi s-au părut prea elastice toate descrierile, nu se pierdea nimic din poveste dacă din tot romanul mai tăia vreo 100 de pagini.
- Bastarda Istanbului/ Ucenicul Arhitectului / Palatul Puricilor / Cele trei fiice ale Evei – Elif Shafak
Dacă regret un singur lucru la capitolul lecturi din 2021, acela e că n-am apucat să citesc tot ce a scris Shafak. Scriitură, dialog, fir epic, personaje bine construite, zvâc și nerv, detalii de atmosferă, amănunte din intimitatea personajelor, le-am regăsit în toate cele 4 romane, atât de diferite între ele. Sunt toate lecturi ușoare, Shafak e mai puțin întortocheată decât conaționalul Pamuk, pe care eu pur și simplu nu pot să-l diger, oricât aș încerca.
- Cei plecați și cei rămași / Cel care mă așteaptă/ Tatăl celuilalt copil – Parinoush Saniee
Nu pot alege un singur roman al lui Saniee, toate trei sunt pe lista de “cărți preferate”. Saniee are un condei splendid, știe să trezească emoție, te acaparează, te face să te identifici cu personajele. Familia și conflictele din interiorul ei stau cumva la baza scriiturii lui Saniee, fie care e vorba despre familiile pe care nu le mai despart doar distanța ci timpul, ci și diferențele culturale, despre rolul femeii în societatea și familia musulmană sau despre impactul pe care îl are familia în dezvoltarea unui copil.
- Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini
Un roman minunat, plasat în Afganistanul de la începutul anilor 70 până-n prezent. Are în centru prietenia (circumstanțială) dintre Amir și Hasaan, dusă la extreme uneori. Pe parcurs, romanul se transformă într-o metaforă despre despre tranziția de la bunăstare la război, despre diferențe etnice și sociale, despre iertare – pe ceilalți și pe noi înșine. Mai am pe rafturi niște Hosseini care abia așteaptă să fie răsfoit și, dacă celelalte romane sunt cel puțin pe jumătate la fel ca ăsta, primesc clar 5 stele.
- Biblioteca de la Mizeul Nopții – Matt Haig
E în topul cărților care mi-au plăcut mult, mult de tot. Înțelegi cam de la început ce se va întâmpla cu Nora, dar nu citești cartea pentru deznodământ, ci pentru călătoria protagonistei. Realism magic îmbinat cu o scriitură înduioșătoare, Haig o pune pe Nora în ipostaza în care-și pune, de multe ori, aceeași întrebare care ne macină pe toți: Care e cea mai bună cale să îți trăiești viața? O singură bibliotecă, o mulțime de cărți.
6. Acolo unde femeile sunt regi – Christie Watson
A fost marea surpriză de anul trecut. Nu-mi place să citesc recenzii înainte, din titlu și din copertă mă așteptam la cu totul și cu totul altfel de subiect. Dar nu e o carte despre o femeie puternică într-o lume dominată de bărbați. Este un roman despre dragoste în toate formele sale, de la cea inocentă la dragoste bolnăvicioasă, un roman despre abuz și traume. Un final cu totul neașteptat, la care am plâns cu sughițuri.
- Britt-Marie a fost aici / Oameni anxioși – Fredrick Backman
Britt-Marie apare prima oară în “Bunica mi-a zis că-i pare rău” și are, tare bine a făcut Backman că și-a dezvoltat personajul și i-a dedicate acestei bătrânici mofluze o carte doar a ei. Backman scrie simplu, alert, cu nuanțe, îi îndrăgești personajele, te superi pe ele, îți vine să le scoți din pagini și-n final să le iei în brațe. Cât despre Oameni anxioși, am râs cu atâta poftă și-am fost și eu acolo, prizonieră-n lumea construită de Backman, absurdă, caldă, dureroasă, amuzantă. Lecturi foarte ușurele, perfecte de vacanță. “Noi contra voastră” și “Scandalul”, asta dacă vrea vreodată cineva să-mi ia un cadou și n-are inspirație. Hint, hint.
- Pianistul – Władysław Szpilman
Un roman sfâșietor, cu scene care, prin tragism și cruzime, depășesc orice mi-aș fi putut imagina despre ororile Holocaustului și ale războiului. Iar filmul cu același nume, în ecranizarea lui Polanski, reprezintă o formă desăvârșită de revelare, cu ajutorul artei, a adevărurilor războiului
- Din cer au căzut trei mere – Narine Abgarian
Minunată carte! Personajele dintr-o comunitate armeancă din secolul al XX-lea te înduioșează prin naivitate, prin simplitate, prin căldură și prin puterea lor de sacrifiu, prin faptul că nimic nu e definitiv. Fiecare capitol e răsplătit cu cu câte un măr căzut din cer – pentru cel care a trăit, pentru cel care a povestit şi pentru cel care, ascultând, a crezut în poveste.
10. Nu te găsesc pe nicăieri – Laura Ionescu
O scriitură simplă și foarte sensibilă, cu iubiri și tristeți și scene din anii ’90 care par universale și-n care ne putem regăsi cu toții. O carte despre tristețe uriașă și o iubire și mai mare, o carte despre mame și copii. Am primit cadou cartea asta și tare bine mi-a prins, să mai faceți, eu primesc.
- Toate viețile pe care nu le-am trăit – Anuradha Roy
Bine, nu chiar top 10, dar merită pe lista mea personală. Am călătorit în India și în Bali cu această carte, atât sunt de detaliate toate descrierile. E o carte delicată, despre abandon și suferințe care se relevă, discret, pe măsură ce dai paginile. Firul narativ e foarte închegat, dar pe mine m-au cucerit pasajele descriptive.
Topul cu dezamăgiri:
Tatuatorul de Auschwitz / Călătoria Cilkăi – Heather Morris
Dacă a ajuns cineva până aici, acum îmi vărs toate frustrările literare. În ultima jumătate de an, cam în orice discuție despre cărți, mi-am strecurat eu nemulțumirea față de acest produs comercial: în conversații cu prietenii, pe grupuri de haine, în discuții oarecare: “Ah, vrei să îți faci un tatuaj? Stai să îți spun ce mizerie e Tatuatorul…”.
Am aprofundat anul ăsta lecturile (și filmele) despre Al Doilea Război Mondial. Citesc ficțiune comercială, nu cărți care să mă facă deșteaptă sau să-mi provoace nu știu ce epifanii și revelații. Tatuatorul nu putea lipsi de pe listă. O carte despre ororile Holocaustului ar trebui să-ți stârnească o sumedenie de emoții, mai ales o poveste adevărată precum cea a lui Lale și Gita. Dar cartea asta e atât de goală, de lipsită de orice substanță și emoție, că spui că citești instrucțiuni la mașina de spălat rufe. Am văzut exceluri mai impresionante! Zero storytelling, Lale a făcut aia, Gita a făcut aia, s-a întâmplat aia, sfârșit. Singurele pagini emoționante sunt cele de la final, și nici nu aparțin autoarei, sunt scrise de Gary, fiul celor doi protagoniști. Milioane de exemplare vândute, bestseller internațional, recenzii siropoase, roman captivant etc. Cred că personajele sunt remarcabile, povestea lor merită spusă, iar Heather Morris în niciun caz nu a făcut dreptate poveștii.
Pentru Călătoria Cilkăi a angajat un documentarist și senzația mea e că a aruncat textul așa, cu bullet points, doar că la tipar au scos gogoloaiele. E și mai prost decât primul, e și mai fad, și mai lipsit de expresivitate și de emoții.
Despre Grace – Anthony Doerr
Am citit mai întâi “Toată lumina pe care nu o putem vedea” a lui Doerr și-am prins tare drag de scriitură. Cartea are mai multe planuri temporale și spațiale și n-am vrut s-o las din mână până când destinul celor două personaje nu s-a suprapus. E o cronică de război nepărtinitoare, țesută cu cu multă candoare față de personaje. În schimb, “Despre Grace” am simțit-o ca o lectură inutilă. Am terminat cartea doar sperând că, până la final, găsesc ceva din căldura și stilul lui Doerr. Nu are niciun căpătâi cartea asta, mi-e tare greu că e același autor care a semnat Toată lumina. Noroc că scrie mare, pe copertă, autorul bestseller-ului international etc. Nope.
Minciuni pe canapea/ Plânsul lui Nietzsche – Irvin D. Yalom
Există mai multe feluri de a citi o carte: ca delectare, ca evadare, ca introspecție, ca studiu și nevoie de informații. Pe prima am citit-o ca delectare, ca o adolescentă care roșește la niște scene erotice, ba m-am certat cu voce tare cu personajele uneori. A doua se presupune că îndeamnă la introspecție. Eu am citit-o ca pe o încercare foarte bună de a introduce atât idei ale lui Freud, cât și ale lui Nietzsche, prin crearea unor întâlniri fictive între Breuer, mentorul lui Freud, și Nietzsche, în care fiecare își asumă rolul de psihanalist. Și în afară de aceste întâlniri închipuite și de atracția (exagerată, pe alocuri) pentru Anna O, n-am rămas cu multe lucruri din poveste. Cred că e mai potrivită pentru cineva care vrea să extragă niște elementele de filosofie și psihologie dintr-o lectură ușurică. Pentru mine, în etapa asta, n-a funcționat.
Bătrânul și marea – Ernest Hemingway
Aruncă peștele ăla odată și-n loc de carte vom avea cel mult o broșurică.
Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay
O poveste cu mult potențial, mai ales că autoarea amintește de razia de la Vel’ d’Hiv, aducând în felul ăsta un omagiu evreilor deportați. Dar ca poveste, cartea e fadă, n-are structură, nic fir epic. Personajul Julia te scoate din țâțâni și cam asta e singura emoție din carte. Mă așteptam la o scriitură mai sensibilă și pentru mine e o platitudine.
Cofetăria cu miracole – Christian Escriba și Silvia Tarrago
În afară de numele unor deserturi, seamănă cu o tenativă de email insirațional pe care-l trimiți șefilor când îți dai demisia și mail-ul ăla pe care ți-l arată când te întorci spășit, că ai facturi de plătit și treburi de astea pentru un adult functional.
Omul de castane – Søren Sveistrup
Am vrut să diversific puțin, după cărțile despre islam sau război, am încercat un thriller, chiar dacă nu e neaparat genul meu de lectură. Dar bine am făcut, știam că nordicii-s țais pe romane polițiste, iar eu n-am putut să las cartea din mână. Îți oferă adrenalină, te face părtaș în lupta pentru dezlegarea misterului. Patru stele, nu din cauza scenelor foarte violente pe alocuri, ci mai degrabă pentru că abundă de clișee din filme polițiste.
Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone
Eh, cărticica asta pentru o zi de vară mie-mi pare că a pus în cârca personajului, Cesare, toate textele de felicitările pe care le găsesc mamele noastre pe net și ni le trimit nouă pe whatsapp. Banii n-aduc fericirea, că trebuie să decizi în fiecare dimineață să duci o viață demnă, că după noi rămân faptele noastre etc. Cartea asta e bag salvată de puțin sarcasm.
Fata care citea în metrou – Christine Féret-Fleury
Până într-un punct, romanul mi s-a părut un elogiu adus cărților. Tema cărților călătoare ajunge cumva pe plan secund, nu m-a sedus deloc scriitura, nici povestea, nici deznodământul foarte previzibil. Era la reducere cartea asta și trebuia să facă comanda minimă ca să nu plătesc transportul.
Laur – Eugene Vodolazkin
Un roman istoric (care se descrie ca fiind neistoric), o poveste de dragoste, un tratat de filosofie, un roman mistic, e puțin din toate. Pentru mine, e o carte despre puterea cuvintelor, în toate formele lor: scrise, vorbite, scrijelite, gândite, nerostite. E descris peste tot ca o capodoperă, pe mine nu m-a inspirat neaparat stilul, nici scriitura. Sunt chestiuni de finețe pe care nu le-am înțeles tot timpul și e bulversantă alăturarea neologisme-arhaisme, de sticle de plastic în evul mediu. Dar e un roman surprinzător, simt nevoia să mă reîntorc cândva la el.