Aici, în interiorul granițelor noastre (și nu numai), binele câștigă lupta în fiecare zi

Poate ați cazat o familie de refugiați și poate că nu v-au spus cât vă sunt de recunoscători, așa cum vă așteptați. Poate ați văzut că un copil a aruncat jucăria aia pe care i-ați dăruit-o sau o femeie a aruncat bucata aia de pâine.

Îi vedeți în aeroport, în gară, că abia așteaptă să plece de aici și poate vă doare, că uite câți oameni îi ajută aici. Stau cu telefonul în mână tot timpul și nu reușiți să închegați o discuție. Ați vrea să le spuneți măcar că sunt în siguranță aici. Ați făcut pachete pentru donat poate cu mari eforturi și la televizor, prin oraș sau la graniță îi vedeți că au haine mai bune decât voi. Poate strică vreo aerotermă dintr-un cort sau nu lasă locul în care au înnoptat așa cum l-au găsit.

Viața acestor oameni s-a schimbat peste noapte. Sunt speriați, traumatizați, și-au împachetat viața într-o valiză și-au fugit de bombe, tancuri, rachete și criminali nemiloși. Și-au luat rămas-bun de la cei dragi și poate și-au strâns tatăl, soțul, fratele pentru ultima oară în brațe. Vin după o călătorie lungă și inimaginabil de grea.

Mulți vor să plece cât mai departe, aud încă sunetul sirenelor. Mulți nu pot încă să-și accepte noul statut, de refugiat, acasă nu mai este, e sub ruine. Stau cu telefonul în mână să afle ce se întâmplă cu cei dragi, poate se uită la fotografiile alea în care apar cadavre ciuruite și speră doar să nu fie cineva cunoscut. Sau poate ascultă muzică, se joacă sau orice altceva să uite, pentru un moment, de tot răul ăsta. Când au plecat, și-au luat cele mai bune lucruri ale lor, conștienți că poate nu se vor mai întoarce niciodată la ce știau. Nu curând, oricum. Și câte portocale poate mânca un copil?

Ah, mai e ceva. În Bucovina, generațiile bunicilor noștri se referau la ucraineni ca fiind “ruși”. Mergeam în copilărie în bazar și cumpăram marfă adusă de la ruși, blugii erau mai ieftini. Sau țigările. Sau baticurile colorate și înflorate. Oh, și bomboanele de pom sau napolitanele cu un soi de umplutură de lămâie. S-a propagate acest “de la ruși” și nici nu cred că a mai avut vreo conotație de la un punct încolo. Pentru părinții noștri, care nu ieșiseră niciodată din țară, era mai ușor de spus, atât. E mai dureros ca oricând să ne referim așa la vecinii noștri. Sunt ucraineni și-și apără țara, mulți cu prețul propriei vieți. Doar curajul lor stă între noi și Putin.

Dăm și noi, ca societate, un test în perioada aceasta, unul de bunătate, altruism și răbdare. Poate nu va fi întotdeauna ușor, dar testul nostru nu are nici bombe, nici rachete, nici nod în gât doar la gândul că poate nu ne mai vedem niciodată soții, frații, tații. Testul nostru este, pe departe, incomparabil mai ușor cu ce trăiesc vecinii noștri prinși în război și cu drama pe care o trăiesc toate familiile de ucraineni. Dar noi avem de ales și le putem face viața puțin, doar puțin mai ușoară. Ei n-au avut de ales.

Povestea cineva despre senzația că te faci mic, mic de tot, că ești un punct și că te copleșesc toate. Fix așa, m-a nădușit toată furia când am văzut filmulețele de la graniță, alea în care ucrainenii sunt arătați cu degetul că au mașini scumpe. Adică nu știu ce resorturi hidoase să ai ca să mergi până la graniță și să filmezi oamenii care fug de bombe, de tancuri și de moarte și să scrii ciudos după aia un text în care pui necăjiți între ghilimele. Să te plimbi printre voluntarii care ajută acolo, nu ca să dai o mână de ajutor, ci ca să batjocorești tot binele care se întâmplă. Ești fie ticălos pe ruble, fie pur și simplu, din convingere.

Am vrut să fac apoi iar liste, ăsta e mecanismul meu de coping. Dar nu e greu, e imposibil să faci o listă cu tot binele care se întâmplă zilele astea și oricum le-au făcut alții mai bine, mai structurat, mai centralizat. Și-apoi am zărit știrea cu omul străzii care s-a dus cu sticla de ulei la un centru de donare, poate au vecinii ucraineni nevoie. Și acest om, care știe ce înseamnă sărăcia, a cuprins într-un gest toată bunătatea, toate definițiile pe care le dăm zilele astea cu „refugiat nu înseamnă sărac”. Pentru că aici, în interiorul granițelor noastre (și nu numai), binele câștigă lupta în fiecare zi.

Foto: Vadim Ghirda

Povești pe Social Media:

Scrie

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *