La magnolitul din primăvară, am cunoscut-o pe doamna Necula. Are 83 de ani, un cățel (care e ditamai câinele) găsit în parcul Ottoi, o pisică și patru găini. Erau cinci, dar a fost un incident. „Ăl’ bătrânu'”, soțul care stătea pe scări și o aproba din când în când, are și el un papagal. Să vezi logistică, îmi spune. Găinile nu au voie în curtea din fața, pisica nu are nici ea voie afară la cățel, papagalul nu are voie-n camera cu pisica. Dar conviețuiesc toți, cu puțină organizare.

Doamna Necula e responsabilă de coletele de pe stradă, că dacă sunt vecinii la serviciu, lasă adresa ei. E ușor să dea puncte de reper, mai ales primăvara: gardul verde și magnolia uriașă. Are 40 de ani magnolia și doamna Necula se mândrește că înflorește ultima din cartier. Când îi făceam poze, mi-a spus că m-ar urca în copac, dacă ar putea, așa drag îi e când cineva se bucură de magnolia ei. Am povestit și despre vaccin, și despre #hartamagnoliilor, și despre definiții de iubire, și de cum n-a pus niciodată presiune pe băiat să îi facă nepoți, ca avem fiecare drumul nostru.

Și eu m-am bucurat că al meu s-a intersectat pentru puțin timp cu al doamnei Necula. I-am zis și de petalele de magnolii murate, mi-a mărturisit că n-a auzit de așa drăcie, dar o viață are și trebuie să încercăm de toate. I-am promis că-i las rețeta în cutia poștală și m-am întors. Tare rău mi-a părut că nu mai erau în curte nici ea, nici soțul ei. Probabil se organizau și cu pisica, și cu papagalul, că animalele au nevoie de atenție și iubire în fiecare zi. Așa ca oamenii.