Când eram mai mică şi făceam câte o trăsnaie, mă apăram mereu cu aceeaşi replică: n-am fost eu. Prin 2000, ne-am pus prima oară Internet acasă. Mi-am făcut adresă de mail cu 4u în coadă şi prima mea mare iubire s-a consumat pe mIrc. N-a durat mult, că am mâncat o literă și mi-am pus nickname cu ragutza în loc de dragutza, a fost deal breaker.

După o lună, când a venit factura la telefonul fix, n-a mai funcţionat cu „n-am fost eu”. Am apelat la magicul „dacă mă ierţi, când ajung mare şi o să am banii mei, îţi iau maşină de spălat vase”, apoi la „nu o să îţi iau niciodată maşină de spălat vase”. Am încercat s-o număr, să-i ridic la fileu clasica „mama e doar una” (glumă care, dintr-un motiv straniu, ni s-a părut mereu amuzantă) şi tot n-am reuşit s-o înduplec: a luat foarfeca şi-a tăiat cablul la telefonul fix. Tocmai îşi achiziţionase un Alcatel cu antenă (eu am acum genţi mai mici decât telefonul ăla), aşa că se putea lipsi de telefonul fix.

Acuma, aceeași femeie care mi-a tăiat cablul la telefonul fix (şi m-a lăsat o vară întreagă doar să visez la ţârâitul enervant al modemului care încearcă să se conecteze la net) e pe Facebook. Şi nu mă refer la faptul că are cont de Facebook, ci că e online. Acum. Nu contează când citeşti statusul ăsta, maică-mea e online. Îmi place mie vreun articol, maică-mii îi place că îmi place mie. Îi place şi presa străină, deşi singurul cuvânt în engleză pe care îl ştie (inexplicabil) este „privacy”. Dau „join” la proteste, maică-mea scrie pe pagina evenimentului că „şi fiica mea vine, să aveţi grijă de ea”. Asta înainte de pandemie. Intru pe pagina vreunui politician, hop şi mama, să îi transmită că românii din străintate îl susţin. Nu contează cine e.

Pune mama doi morocovi în ciorbă, înapoi la telefon, să vadă ce s-a scris pe Facebook. Postează cate un finuţ vreo poză cu o colegă de clasă, îl întreabă mama repede dacă e iubita lui. Găseşte o poză cu o mâţă în tutu roz, o postează pe Facebook-ul vecinelor, după care îmi spune şi mie să intru să mă uit. Acum ceva vreme, mă întreba care e „opusul xeroxării” – voia să scaneze o poză şi să o posteze pe Facebook. Când se plictiseşte pe Facebook, mă caută pe google. Pe mine și pe ceilalţi prieteni pe care ştie cum îi cheamă. Iar la telefon, conversaţiile noastre încep cu „ai văzut ce-a mai postat icsuleasca pe Internet?”. Odată i-a trântit în față șefului meu de pe vremea aia un „pe tine te știu de pe Facebook”.

Uneori, că noi se sunăm pe Facebook, deschide din greșeală camera, o văd că trebăluiește prin casă și o și văd când îmi spune convingător că ea nu face nimic, e cu telefonul la ureche, dar n-am eu semnal că sunt mulți oameni cu telefoane în București.
Și-a uitat ieri parola la mailul de pe laptop. La mailul de pe telefon o știe. E același mail.
Mama e doar una și tare mi-e teamă că în curând vrea cont de Instagram.