Vă foarte mulțumesc pentru toate urările, de la cele de sănătate, la alea despre curaj și inspirație. Le păstrez să-mi ajungă tot anul la nevoie, că gândurile bune, la fel ca vinul, prind bine oricând. Să vi se întâmple ceva frumos și să vă iubiți poveștile, și cele pe care ni le spunem nerostit despre noi înșine, și cele foarte diferite, pe care le spunem altora despre noi.
Și dacă tot e discurs, mă scuzați că n-am răspuns la toate mesajele (promit că le-am citit), dar am fost nițel prinsă cu diverse și prin diverse mă refer la mine însămi, c-am sărbătorit #tot28, dar a zecea oară. Așa s-a nimerit, că mi-am făcut eu singură niște cadouri, genul ăla de cadouri pe care nu am cum să le îndes în veșnicul ghiozdan care încape la fix în dispozitivul de măsurare de la Wizz. Inclusiv că anul ăsta ziua mea a avut 25 de ore, pe care le-am petrecut mai mult în Wrocław decât acasă.
Wrocław, ce bucurie, ce bucurie de oraș! Parcă a luat ce-i mai bun din toate orașele europene (mă rog, nu numai, la câte restaurante japoneze și mexicane are). Are clădiri colorate ca-n Copenhaga, e supranumit Veneția Nordului, pentru cele peste 100 de poduri, dar mie-mi pare că are mai mult farmecul romantic din Bruges.
Am luat Wrocław la pas și parcă tot n-au fost de ajuns 4 zile, că m-am pierdut pe străzi pietruite cu harta-n mână, în căutare de gnomi pitiți lângă borduri, pe stâlpi, prin fața teatrelor, pe bănci, la colțuri de biserici, pe balustrade de pod, în magazine de dulciuri sau covrigării. Sunt vreo 600+ de gnomi de bronz, simbol al luptei împotriva comunismului, împrăștiați prin tot orașul, și-s fotografiați și îndrăgiți de cei mari și de cei mici deopotrivă. Fiecare gnom are personalitate, meserie, o poveste. Am găsit fix 137, deci musai trebuie să mă întorc.
Apoi trepte, atât de multe trepte! M-am cocoțat până la Mostek Czarownic, podul vrăjitoarelor, unde legenda spune că spiritele fetelor care nu s-au măritat încă încă bântuie (wink!). N-am întâlnit niciuna, așa că mi-am făcut un selfie. Tot pentru panoramă am ajuns și în turnul Universității, asta după ce am avut tot muzeul și toate aulele spectaculoase doar pentru mine, dimineață. Podele care scârțâie, oglinzi cu rame baroce și lumina aceea moale de septembrie care cade perfect pe orice colț de detaliu, magic a fost!
L-am zărit și pe aprinzătorul de felinare de pe insula Tumsky, un tinerel sprinten, în mantie neagră și pălărie înaltă, care aprinde manual, seară de seară, felinarele de pe insulă (în timp ce e urmărit de un alai de turiști cu telefoane-n mână). Și chiar și așa, cu aplauze și multe blițuri, tot are ceva medieval atmosfera de pe insulă. Plus că am găsit vreo 10 pitici aici.
Și dacă tot eram acolo, prinsă între gnomi și legende cu vrăjitoare (o combinație destul de apropiată de realitate, dacă mă gândesc bine), am zis să onorez și partea cea mai serioasă a oricărei călătorii: mâncarea. Varză acră nu mai am de gând să mănânc multă vreme, cel puțin nu bigos, că are și varză, și stafide, și alte lucruri misterioase care au petrecut prea mult timp împreună, într-o cratiță. Pierogi mi-au amintit de colțunașii făcuți de bunicu’, și tot de el mi-a amintit și fascinația asta pentru ceapă prăjită pe care o au polonezii.
Așa că da, am sărbătorit #tot28 și un pic mai mult, cu 25 de ore în zi (mulțumesc, fus orar), într-un oraș în care m-am simțit și călătoare, și copil, și vag detectiv în căutare de gnomi, și vrăjitoare pe pod. Dar mai ales m-am simțit bine eu, cu mine. Ceea ce îmi doresc și vă doresc.
