Din seria „pot să fiu spontană, doar să îmi planific când”, am bifat prima mea călătorie singură, ceva ce-mi doream să fac de o droaie de vreme, doar eu cu mine. Nu am avut nicio revelație, nu m-am regăsit, ba chiar mi-am dat voie să mă pierd de multe ori și-a fost minunat. Adică na, independeță e atunci când nu ai nevoie de ajutorul altcuiva să te rătăcești.
Budapesta mi-a plăcut mult, am văzut-o a doua oara, de data asta cu mai mult timp de explorat și de băut cam toată cafeaua din oraș, de la New York Cafe și Parisi (cafea proastă și mai scumpă decât biletul de avion, dar merită experiența), până la catpuccino de la Cat Cafe.
La Ruin Bars am fost probabil singurul turist care a cerut cafea. Restul aveau cocktailuri fluorescente, eu am cerut cofeină, că eram într-un moment de “hai să văd viața clar, nu dublu”. Ăsta a fost actul meu rebeliune, că e ok să fii un adult care bea cafea în club, pe un scaun care e de fapt un calorifer recondiționat.
Am fost un fel de turist chinez care bifeaza toate, dar toate obiectivele turistice din oras, n-au scapat nici croaziera pe Dunăre la apus, nici Bastionul Pescarilor la răsărit. Și grupurile de travel din Budapesta, fără gâlceava și judecata de pe grupurile de travel locale, au fost de mare ajutor cu tot soiul de recomandări.
En fin, tot traseul ăsta, de la cafele scumpe la libertate ieftină, m-a făcut să înțeleg că nu toate călătoriile trebuie să aibă un sens mare. Unele sunt doar despre a te simți bine cu tine, într-un oraș străin, fără presiunea de a învăța ceva profund. Și fără să răspunzi la “dar de ce ai mers singură și nu ai luat cu tine iubitul/vreo prietenă?”.
