Am ajuns la Chișinău din a doua încercare, că nu am prins avionul din prima, mai pățești. Dar nu m-am oțârât prea tare, 24 de ore în Chișinău s-au simțit ca un citybreak adevărat, măcar cât un weekend întreg.
Multe de făcut nu prea sunt, am bifat noi aproape toate listele, c-am văzut și Arcul de Triumf, și parcurile, și Guvernul, și centrul. Nu zic nu, ne-am dedulcit și cu licori magice, și la sticlă, și la pahar, ca să citez o prietenă din Chișinău.
M-a surprins tare orașul, încă are urme de arhitectură sovietică, dar e măcinat de nevoia de modernizare și e ticsit de cafenele cochete, pub-uri cu muzică live și multe, foarte multe parcuri, locuri de promenadă și spații verzi. Și e curat, atât de curat că zburdă copii seara, în picioarele goale, pe iarbă prin parcuri și prin scuaruri cu verdeață și scrânciobe. E doldora orașul și de librării, cam cum sunt păcănelele la noi. Am fost fudulă, recunosc, c-am plecat cu preconcepții de acasă, dar m-am simțit la Chișinău ca în orice altă capitală europeană.
Dar oamenii, cel mai mult mi-au plăcut oamenii, că te lasă cu un fel de ghem de bine în piept. Mi-am amintit de colega mea de cameră din cămin, fată din Moldova și unul dintre cel mai blajini și buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Ea-mi spunea înjerică, că eram prietene, dar de fapt ea veghea asupra mea și avea grijă de mine în cel mai mămos mod cu putință. Și-apoi mai e puștoaica, acuma e femeie în toată regula și mamă de fetiță, pe care am cunoscut-o prin străinătățuri acum o veșnicie și care mi-a amintit zilele astea cât de buni pot fi oamenii. Și că ospitalitatea moldovenească nu-i un clișeu, ci un fel de-a fi.
Am simțit asta de cum am călcat în Chișinău, că-n autobuzul care ne ducea din aeroport în oraș nu se putea plăti cu cardul (cine o mai crede influencerii de travel!), dar taxatoarea ne-a zâmbit compătimitor și ne-a invitat să urcăm și-așa, chiar dacă n-avem bani moldovenești, că „Ei, ce să facem acuma, domnișoarele? Doară sunteți oaspeți la noi, și frații noștri pe deasupra… Urcați și vă așezați frumușel”.
Sau domnul de la cazare, un fel de gospodar de-ai locului, care-a mers pe încredere: “lăsați voi banii pe masă și zvârliți cheile acolo la intrare”. La terasă, când ne-a întrebat “câți ani să se primească?”, eu am fost tentată să răspund cu veșnicul 28, dar ospătarul ne întreba de cât de vechi să fie coniacul pe care l-am comandat înainte de prânz. Tot el a zăbovit cam mult până ne-a adus și mâncarea, doar că alerga de colo-colo, să le ducă limonadă și cafea muncitorilor care tăiau iarba-n parc. La fel și când vântul a răsturnat florile din căldarea unei bătrâne și imediat un grup de adolescenți s-a oprit să o ajute și noi abia am avut vreme să clipim, că toți trandafirii erau înapoi la locul lor.
Au o inocență aparte moldovenii, o duioșie a lor și nu e doar de la grai, că eu am crescut cam cu aceleași regionalisme (mai puțin bunelul, care mi se pare cel mai frumos cuvânt din lume). Pur și simplu au o grijă pentru lume care nu se mai poartă, că ei te privesc cu bunătate, nu suspiciune.
Mi-a plăcut atât de mult incursiunea asta scurtă-n Chișinău și m-am simțit ca acasă, dar casa aia din copilărie unde totul era mai ușor, că era să pierdem avionul și la întors. Și nici n-ar fi fost cu supărare, că ne-am mai fi bucurat oleacă de Chișinău, cu toate ale lui, graiul, omenia, verdeața, moliciunea din gesturi.
PS: Am fost rebelă, că am plecat fără partener, fără nicio țâdulă de permisiune, dar nici nu m-a certat nimeni pentru asta.
