Am ajuns iar în Italia a nu știu câta oară, am pierdut numărătoarea, uite și avantajul că mama s-a mutat aici acum o veșnicie. Am văzut însă prima oară Puglia cu ochi de turist, c-am ajuns și la Matera, și la Alberobello, și la Polignano. Circuitul clasic pentru partea asta de sud a Italiei.
❤️ Bari. Recunosc că până acum nu i-am dat niciodată nicio șansă, l-am tratat mereu ca pe o sală de așteptare mai mare: aeroportul, bănci plăsticoase care se lipeau de piele sub soarele de august, și eu care numărăm minutele până la autobuzul care mă scotea de acolo.
Am explorat de data asta orașul, ne-am fâțâit pe străduțele înguste din Bari Vecchia, pline de rufe întinse, tarabe cu orechiette și miros de sos de roșii ori fructe de mare prăjite. Iar pe străzile mai lăturalnice, izul de iarbă acoperă mirosul de mâncare, aici e altfel de prăjeală.
Ne-am plimbat și prin cartierul Murattiano, inima modernă a orașului, și pe plaja Pane a Pomodoro, am găsit crema di caffe freddo, marea mea bucurie italienească, am mâncat panini uriași la salumerii și am reușit fabuloasa performanță să mâncăm prost și fără gust la o tratorie de fițe din Bari. Diferența față de orașele mici pe care le știu eu prin partea asta de Italia e că nimeni nu-și face cruci ample dacă ceri cappuccino seara. E drept totuși că am băut cafea pe datorie în barul de la parter.
❤️ Matera, faimoasă pentru așezările sale săpate-n stâncă (sassi) și pentru istoria de peste 10.000 de ani. Piveliști minunate asupra grotelor, biserici frumoase, străzi pietonale pline de forfotă, piațete mici și magazine de suveniruri din care unii și-au cumpărat Cuckoo, mici obiecte handmade din teracotă, în formă de cocoș. Tot am făcut cam 3636267272282 de la balconul cu View din Matera, deși l-am văzut a treia oară (și tot a treia oară m-au păcălit cu prețul la affogato).
Oricât și-ar adjudeca pugliezii orașul, Metera e în Basilicata, am văzut ardei cruchi de Senise aici, altă dovadă nu mai trebuie.
Are locul ăsta un fel de magie stranie, până nu demult era considerat rușinea Italiei, dar mie sassi de Matera mi se pare de o frumusețe crudă. Aici l-a luat mama la dans pe taică-miu, în mijlocul străzii, de cum a auzit primul acord din Volare și pentru mine transformarea asta a mamei a fost revelatoare, că au meritat și dorul, și pachetele, și scrisorile, și lacrimile. A postat maică-mea pe Facebook un set de poze, eu pironită-n mijloc și ea Walter mă pupă fiecare pe un obraz. Așa arată fericirea, a scris mama. Pentru mine fericirea e să îi văd pe ei doi dansând în mijlocul străzii.
❤️Polignano a Mare e tot o carte poștală, un album întreg, dintr-un capăt în altul. Visam eu să mă mut cândva aici, doar că m-am cam răzgândit. Orașul ăsta e complet diferit iarna, de Crăciun, față de vară târzie din septembrie, când e înțesat de turiști.
Arată splendid punctele de belvedere, toate 3, pentru mine frumusețea de aici e tot pe străduțe. Dar parcă pe 33 de grade, laolaltă cu pâlcuri-pâlcuri de turiști, n-are același farmec orașul.
E mai comercial și te cam ia cu oftat când vezi prețurile. Nici oamenii nu mi s-au părut la fel de prietenoși, poate și că am prins noi singura zi cu grevă în transporturi, și dacă nu se pironea cineva din grup în fața autobuzului, nici că mai reușeam să plecăm de acolo. Și totuși… îmi rămâne în minte Polignano de iarnă, liniștit, cu luminițe de Crăciun și localnici care chiar au timp să-ți zâmbească. Poate mă mut aici totuși. Dar doar pe timp de iarnă.
❤️Monopoli: tot oraș pe coastă, fără nicio legătură cu jocul. Am vrut cândva să mănânc arici de mare de la un pescar care avea o barcă pe nume Gelosia, m-am răzgândit în ultimul moment. Măcar pentru asta mi-am propus să mă întorc, nu am găsit nici pescarul, nici barca, nici aricii. Dar am regăsit un Monopoli la fel de fermecător, pajave bej și curate, plin de flori la tot pasul, bărcuțe albastre, fiaturi pastelate, o mulțime de biserici medievale și suveniruri în formă de baloane.
L-am explorat într-o singură zi, dar în viața mea viitoare, când voi locui aproape, la Polignano, voi veni săptămânal la Monopoli, să mănânc parmigiana di zucchine la localul cu două mese și-mi voi încerca norocul la magazinul cu bunătățuri, care servește doar oameni frumoși, că așa era anunțul. Doar să nu fie joi, duminică, în sărbători sau înainte de 16:00, că e închis. Și să nu fie grevă la transporturi.
❤️ Alberobello, aici am greșit prima oară când am fost, mi s-a părut foarte comercial, un soi de Valea Zânelor mai mare și cu mai multe chinezării. Dar bucuria cea mai mare a fost bucuria oamenilor pe care i-am însoțit, s-au minunat la fiecare truli, până am rămas fără spațiu pentru poze. Asta a fost și lecția mea, știam eu teoria, dar și starea pe care o ai, și oamenii care te înconjoară influențează percepția despre un loc. Și de data asta Arbelobello a fost minunat, chiar dacă mai aveam nițel și ne luptam, la propriu, să prindem un loc în autobuz.
Tot aici mi-am reamintit iară că orele de masă-s sfinte pentru italieni. 9 – mic dejun, 13 – prânz, 19 – cina. Dimineața, colazione. Dacă ești într-un oraș mai mare și mănânci totuși un panzerotti – un soi de langoș – la micul dejun (după ora 9, că nu se trezește nimeni odată cu răsăristul), nu poți bea cafea la aceeași terasă. Pentru cafea, te muți fix 1 metru mai încolo, la crâșma de lângă, care n-are decât cafea. Și doar două mese, care-s mai mult de decor, că doar cafea se dă shot la tejghea, nu te așezi pe scaun. Pe la 16, să spunem, ți se face iar foame. Stai și suferă, că niciun restaurant nu deschide pentru cină mai devreme de 19. Nici măcar alea turistice. E interval bun totuși de vizitat, până și Arbelobello, în plin sezon, era pustiu.
❤️ Giovinazzo. Ăsta este un orășel aproape de Bari, despre care nu am auzit vreodată până acum, nu am citit pe niciun blog de travel, nici nu cred că e pe vreun radar turistic. A fost cea mai plăcută surpriză, că eu tot le-am povestit prietenilor mei despre restaurantele mici de familie din orașele mici, despre cum oamenii sunt prietenoși, te întreabă a cui ești, dacă mama și-a luat medicamentele ori îți oferă o cafea la bar, fără motiv. Sunt diferiți localnicii din orașele mari, intuiesc că sunt și agasați de atâția turiști sau poate au dreptate cei din Basilicata, în Puglia au o monedă în loc de inimă.
Sigur nu și în Giovanozzo, un oraș cu un port mic și bărci albastre, străduțe care te fac să te rătăcești frumos când te ferești de Piaggio Ape cu 3 roți și senzația că toată lumea de aici are timp. Timp să îți dea indicații fără să le ceri, să îți povestească despre pisica Bruna, care de 12 ani mănâncă bobițe pe plajă și se uită cum se sparg valurile de ziduri sau sa cheme bucătareasa, care e și soția, că prea am complimentat parmegiana. Și apropo de mâncare, am mâncat la Lo Zio, o crâșmă cu 3 mese pe trotuar, cea mai bună parmigiana din lume, de am întins cu pâine tot sosul ăla și eu fix pentru parmigiana mă mai întorc în Giovanozzo. Lo Zio purta pălăria din logo-ul restaurantului, ne-a povestit și despre loc, ne-a mai învățat cuvinte în italiană și ne-a arată și că l-au dat la gazetă, că se mănâncă bine la el.
Cam așa a fost, pe scurt, concediul în Italia, care n-au fost de fapt concediu, că ar trebui să fiu și angajată pentru asta. Nici vacanță nu a fost, că prea s-a încheiat repede, dar a fost mai lung ca un city break. O să spun pompos că mi-am luat, pentru prima oară în viață de adult, două săptămâni sabatice pe care le-am petrecut în cel mai frumos mod cu putință: cu multă uimire pe străzi, prin muzee și castele, prin țări pe care nu le știam sau în care m-am întors a multă oară, doar eu cu mine sau alături de oameni pe care îi iubesc.
