Praga, nici nu prea știu cum să descriu experiența, c-a fost mai intensă și mai cu du-te vino decât orice city-break de anul ăsta. Adică-s precisă că e vina mea, nu a orașului, așa pățești când faci researchul pe TikTok în drum spre aeroport. Dar n-am iubit Praga. M-am îndrăgostit de câte o bucățică din Praga, mi-a trecut repede, am găsit și puțină magie la final și-am făcut pace și cu Podul Carol, pe care l-am detestat la început. Mă încearcă așa, un sentiment de vină, că toată lumea vorbește-n termeni superlativi de Praga, dar eu pur și simplu n-am putut s-o iubesc, oricât de frumoasă ar fi. N-am rezonat. Practic, ăsta e un soi de “nu faceți ca mine“.

Când cumpăr bilete de avion, am 3 criterii. Să fie ieftine, să fie cu plecare vinerea și întoarcere duminica și, pe cât posibil, într-o destinație în care n-am mai fost sau în care am fost și aș vrea să mă întorc. Praga a fost o decizie spontană, cochetam mai degrabă cu ideea de city-break în Bratislava și-aș fi vrut să las Praga pentru primăvară. Dar îndeplinea toate criteriile și, când m-a targetat Wizz cu biletele alea, nu m-am putut abține. Și de ciudă, așa, c-am ratat promoția de la FlyOne cu 2 euro/biletul.

Am ajuns așadar vineri seara în Praga, prea târziu să mă plimb pe străduțe fără niciun plan, prea devreme să mă duc totuși la cazare. Așa că m-am dus direct la Podul Carol, deja-mi imaginam un pod gol, lumina de felinare, râul, liniștea, în schimb era ticsit de turiști, zeci, sute. M-am gândit eu greșit că toți s-au adunat pe pod, dar erau acolo pentru că nu mai încăpeau pe străduțele care duc spre Centrul Vechi; acolo erau puhoaie-puhoaie, care se vărsau toate fix în fața Ceasului Astronomic. Ultimele mele două plecări au fost în Wrocław și Memmingen, care erau aproape pustii și-ți dădeau senzația că ai un oraș întreg doar pentru tine, poate de aia Praga m-a copleșit din prima seară.

A doua zi dimineață m-am trezit înainte să răsară soarele, să am puțin timp doar cu Podul Carol, să ne împăcăm romantic la răsărit. Da’ la fel s-au mai gândit câteva sute de turiști. Alte sute s-au postat în fața Ceasului Astronomic și așteptau să se facă 9, să se deschidă turnul pentru vizitare, deci nici așa n-am avut eu vreo idee strălucită. Priveliștea de sus din turn e superbă, a meritat și statul la coadă, și îmbulzeala. Doar că la prima oră era atât de multă lume și sus, încât aterizările de la Wizz, când se bulucește toată lumea-n picioare cât avionul încă rulează pe pistă, mi se par prin comparație chiar respirabile, adică ai și spațiu personal.

Și pentru că nu m-am învățat minte, căci documentare pe TikTok, m-am îndreptat spre Biblioteca Municipală, să văd și eu faimosul turn din cărți, doar că se întindea coada pe vreo 400 de m cel puțin. N-am așteptat, dar am continuat cu următoarea idee strălucită: să merg să văd castelul, și-a fost probabil cea mai anxioasă experiență pe care am avut-o într-o călătorie. Pe lângă faptul că am trecut iară pe pod, de data asta m-am lăsat purtată de mulțime, nu că aș fi vrut, dar n-am avut de ales.

Dar pe deal, spre castel, m-au trecut toate sudorile, nu de la urcare, doar că eu am problema asta cu șireturile, în sensul că nu știu să le fac fundă și mi se dezleagă constant (o prietenă-mi lega șireturile când mergeam la munte, o alta, cu care tot călătoresc, s-a resemnat deja cu ideea și știe că mă opresc din 5 în 5 minute să mă leg la șireturi). Așa că pe strada aia pietruită și alunecoasă, care duce spre Castelul din Praga, aproape că am avut un atac de anxietate, pentru că știam că dacă mi se dezleagă șireturile, nu am loc să mă aplec să le leg iară, atât de aglomerat era. Și cu cât urcam, era mai rău, că-mi imaginam că mă împiedic și-o să cădem toți, ca popicele.

M-am fâțâit oleacă pe sus pentru priveliște și, chiar dacă-mi doream mult să văd Golden Line, străduța din preajma castelului, am avut un puseu de inspirație și-am zis că gata, nu mai cad în toate capcanele turistice și nu mai stau la îmbulzeală. Dar m-a ținut puțin, c-am ajuns iar în Centrul Vechi și mi-am luat kürtős la suprapreț.

E drept c-am mai găsit zone respirabile, unele chiar goale. Am început totuși să plac puțin orașul, am descoperit spre seară că-n partea cealaltă de pod mai sunt străduțe laterale, că promenada de lângă râu nu-i atât de aglomerată și pe Malá Strana e chiar respirabil. Am mai băut cafele la Art Café și bucuria asta de cafenea chiar era o oază fix lângă aglomerație, că am avut tot localul pentru mine și răgaz să-mi trag sufletul oleacă. Am mâncat într-un local scump, dar absolut fermecător și neaglomerat, am băut vin în decor rustic, cu moară de apă și ulcioare (Velkopře Vorskv, tare mi-a plăcut aici), a fost mai tihnită seara, dar tot n-am prins eu poezia din Praga.

Duminică am luat-o iară de la capăt, tot înainte să răsară soarele, șontâc-șontâc prin ploaie, că eu prind ploaie în fiecare vacanță și nu mă plâng deloc, că mi se pare romantică și liniștitoare și oricum am la mine my famous blue coat. Am ajuns fără să planific la Casa Dansatoare, deci am bifat-o și pe asta, dar m-am bucurat cel mai tare de podul Jiráskův, plimbarea prin ploaie pe promenadă, casele colorate, priveliștea, liniștea. Uite că are magie și poezie și Praga, mi-aș fi dorit doar să fi venit cu o zi înainte pe aici. M-a murat ploaia și m-am mai plimbat cu tramvaiul doar să mă încălzesc, iară era ditamai coada la turnul de cărți.

În schimb, probabil cea mai frumoasă bibliotecă pe care am văzut-o vreodată e Biblioteca Mănăstirii Strahov. Două săli baroce, cu rafturi din lemn masiv până în tavan, globuri astronomice și mii de volume vechi, legate în piele și foarte, foarte puțini turiști. Și parcă a început să-mi bată inima mai tare pentru Praga.

Dar magia și poezia din Praga au fost pentru mine între castel și mănăstire, pe Nový Svět, un cartier pitoresc și pustiu, cu străduțe pietruite, case colorate și liniște, ăla a fost momentul când m-am îndrăgostit de Praga (neturistică). O fi fost și de la ploaie, și de la muzica din căști, poate că așa-s eu, că-s sensibiloasă și trăiesc extatic, dar când am ajuns la Kavárna mi-am iertat mie tot traseul prostesc pe care l-am făcut prin Praga și mi s-a părut cel mai frumos loc în care mi-am băut vreodată cafeaua. Ăsta e un soi de local de familie (cred că e și hotel) care arată ca o cabană-n munți, cu sobă cu lemne, prăjituri de casă, cafea de specialitate și latte-ul mare e la limita între pahar și găleată. Se plătește doar cash și m-am felicitat că aveam rătăciți prin geantă niște euro primiți de la maică-mea. Am stat mai bine de o oră și n-am văzut țipenie de om. Atât, atât de frumos a fost!

Bineînțeles că apoi iar am avut această relație complicată cu Praga, că m-am bucurat de fermecătoarea librărie Shakespeare, dar mie-mi trebuia cartea-suvenir de Elif Shafak în croată. Și ca să ajung iară într-un soi de centru mai nou, fooooarte aglomerat și într-o librărie care vindea mai mult ceai decât cărți, am traversat iar Podul Carol. Mai rău decât să fie podul ăla inundat de puhoi de turiști e să fie inundat de puhoi de turiști cu umbrele! Și dacă tot am luat-o iar pe calea asta turistică, am văzut și statuia lui Kafka (zidul lui Lennon l-am ratat), am mâncat și la Lokal (culmea, pe ăsta chiar îl recomand: prețuri decente, chelneri prietenoși, servire foarte rapidă și mâncare bună). M-am mai retras oleacă la Art Café, să pierd vremea vreo două ore, chiar dacă știam că la plecare trebuie să trec iară de pod și nu-l mai sufeream deloc.

Doar că magia are felul ăsta rotund de a se întâmpla: ploua din ce în ce mai tare și nu mai era așa aglomerat, era chiar agreabil să te plimbi pe acolo. Apoi a început o lapoviță și, preț de vreo 5 minute, mai mult a nins și eu eram fix acolo și-am iertat și podul, am făcut pace cu el pentru cele două zile în care l-am detestat, dar tot m-am întors la el. Mi-am luat rămas-bun de la Praga în termeni buni. Dacă m-aș întoarce mâine în celelalte destinații în care am mai fost în ultima vreme, la Praga m-aș gândi de două ori. Sunt precisă că poate fi fermecătoare dacă te îndepărtezi 15 minute de orice obiectiv foarte turistic, castel, Podul Carol, Ceasul. Mi-a plăcut Praga doar uneori. De puține ori am iubit-o. Cel mai mult însă m-a copleșit. Însă it’s just me.