Mă minunez și mă bucur de fiecare dată de sudul Italiei, chiar dacă asta e poate vizita cu numărul 20, nu mai știu, am pierdut șirul. Uite și partea bună că mama s-a mutat aici acum o veșnicie.
Săptămânile acestea zici că am fost un bard care cutreieră din sat medieval în sat medieval, dar mai am câteva de explorat ca să fie povestea completă. Până atunci, am descoperit câteva orașe bijuterie și, pentru mine, au fost alternativa perfectă la toate locurile foarte turistice de lângă Bari. Sigur, Matera e o minunăție (dacă ai noroc să prinzi loc în autobuz), Polignano a Mare e o carte poștală (și e mai frumos iarna decât în plin sezon), Monopoli e de vis și aproape că regret că n-am poposit și acuma, pentru că am văzut cât de frumos e împodobit și luminat de sărbătoare.
De data aceasta, însă, am căutat locuri care nu prea sunt pe radarele turistice și mie mi s-a părut itinerariul perfect pentru o zi, dacă ai baza în Bari.
TraniSe află la jumătate de oră cu trenul din Bari, într-o zonă cunoscută de localnici ca Terra di Bari, o regiune de orașe mici și medii, frumoase și nu foarte turistice. Destul cât să îl îndrăgesc, dar Trani e și o bijuterie medievală.
Orașul vechi păstrează o atmosferă incredibilă, cu clădirile sale înalte, albe, construite din calcarul local, „Bianco di Trani”. Are si un port semi circular extrem de pitoreasc, doldora de bărci de pescuit, un castel de basm și una dintre cele mai impresionante catedrale normande din Puglia, Cattedrale di San Nicola Pellegrino.
Am descoperit că Trani este un loc foarte prietenos (unul dintre motivele pentru care Polignano a Mare m-a dezamăgit ultima oară), pentru că aici un pescar mi-a dăruit un pește mic și dubios (dar eu nu știu să recunosc nici măcar păstrăvul) și m-a îndemnat să îi dau drumul în apă, dar „lo devo coccolare prima”. Am dezmierdat peștele, ce era să fac?
Teoretic se mănâncă foarte bine aici, este unul din puținele locuri din Puglia care găzduiesc restaurante cu stele Michelin, doar că era închis. Tot închis era și ceea ce credeam eu că e Muzeul Mașinilor de Scris, pe care tare, tare voiam să-l văd. Oricum ar fi fost închis, că eu am ajuns într-o sâmbătă și italienii nu o să lucreze sâmbăta. Sau în vreo zi de sărbătoare. Sau la amiază. Dar da, minunat, minunat Trani!
BisceglieDrept să spun, planul era să mă întorc în Trani spre Bari și să mă opresc în Molfetta, dar mai aveam oleacă de timp la dispoziție și-am coborât în Bisceglie, neplanificat, doar pentru că mi s-a părut tare duios numele. Și ce bine am făcut!
Aici mi-a spus un barman din port (care a făcut compromisul vieții lui când mi-a dat un cappuccino la pachet) cât de veche e istoria orașului, că era numit „Vescegghie” datorită unui tip de stejar care creștea în zonă, numit Viscile, și care între timp a devenit și simbolul orașului.
După ce m-am plimbat iarăși prin portul colorat, plin de bărci și plase de pescari lăsate să se usuce la soare, am luat la pas și centrul vechi, un labirint de străduțe fermecătoare, arcade și balcoane împodobite, care pornește de la Castelul Svevo-Angevin și ajunge la Catedrala romanică. Și centrul nou era animat încă de dimineață, din nou lucru tare straniu pentru partea asta de Italia. Mi-a plăcut Bisceglie cel puțin la fel de mult ca Trani. L-aș asemui cu Monopoli mai degrabă, doar că aici cafeaua plus cornetto costa doar 2 euro.
GiovinazzoL-am mai văzut în septembrie, m-am oprit doar să mănânc cea mai bună parmigiana din Italia, la micuța crâșmă pe malul mării a lui Lo Tzio. M-am bucurat că mă ține minte, s-a cam cătrănit când mi-a zis că bucătăria e închisă pe timp de iarnă, dar dacă mi-e foame îmi pregătește o schiaciatta. Mi-era.
E o încântare locul ăsta, la doar 20 de minute de Bari, că are și port, și promenadă, și centru vechi, și o grămadă de pisici, m-am îndrăgostit a doua oară. Baiul, la fel ca peste tot în orașele mai mici din sud, e că la 1 se închide tot. TOT. Și dacă, să spunem, ți-e sete și ești mare băutor de apă, genul ăla care nu poate sta într-un call de o oră fără să-și reumple sticla de apă, suferi tare în Giovinazzo, că nici măcar în gară nu e vreun tonomat. Mă întorc aici și a treia oară musai, sper să găsesc parmigiana la Lo Tzio și o să am și o sticlă de apă cu mine.
PolicoroPe asta l-am vizitat în altă zi, nici nu e prea aproape de Bari, e mai mult spre Basilicata, dar e tot oraș la mare, așa că îl pun în același calup. Nu prea am multe de zis despre el, are un centru comercial unde am enervat-o pe maica mea atât de tare când eram adolescentă, că m-a amenințat că pleacă și mă lasă acolo. S-a ținut de cuvânt și eu nu am mai făcut niciodată de atunci atât de multe cumpărături într-un mall. Mai are și plajă, care e plină vara și cam dezolantă iarna. Dar acum am văzut porc mistreț la mare și măcar pentru asta merită menționat Policoro.
Am venit acasă la ai mei și nu m-aș mai opri din explorat, nu ca să vindec rănile de anul ăsta, nici ca să umplu golurile pe care le-a lăsat 2025, mai degrabă să onorez ce mi-a adus bucurie tot anul și ce m-a păstrat teafără la căpuț. Că dincolo de pozele cu bărci colorate, castele și milioane de cafele, călătoriile și oamenii care m-au însoțit m-au păstrat teafără la căpuț într-un an tare straniu.
