Are Basilicata rurală un farmec aparte, că e ticsită de castele cocoțate-n vârf de munte și orășele înconjurate de istorioare misterioase, festivaluri medievale sau scenete de teatru stradale, unde fiecare locuitor își joacă rolul, la propriu.
E cam izolată de Puglia turistică și dacă n-ai mașină (trenuri n-au ei), în autobuz nu ai nicio nădejde. Adică poate să vină sau nu, că dacă e weekend, sărbătoare, grevă sau n-are chef șoferul, aștepți de pomană. Și oricum nu trece autobuzul prin fiecare sătuc. Și de la 1 la 5 e închis totul, chiar totul, de la baruri la farmacii.
📍Francavilla in Sinni
Francavilla in Sinni (la intrarea în oraș, că la ieșire se numește sul Sinni). Aici am avut baza mai bine de 10 zile, suficient cât să mă cunoască toți barmanii din oraș și să mă dojenească cu „Di nuovo cappuccino? Mannaggia!”. Nu se remarcă Francavilla așa ca celealte așezări din Basilicata, că n-are nici castel, centrul vechi e cam ponosit, ba și-au inventat legende promiscue cu măicuțe, fără nicio legătură cu istoria locului.
Însă oamenii, oamenii-s minunați aici. Un drum de 4 minute de acasă până la cel mai îndepărtat magazin se tranformă într-o călătorie de vreun ceas, că te opresc necunoscuți, te întreabă de cele mai personale detalii din viața familiei tale din Italia (pe care o cunosc până-n cel mai mic amănunt) și îți oferă cafea. Pentru prima dată-n viața mea de adult, am spus basta, nu mai pot, prea multă cafea.N-ai zice că e prea mare trafic într-un sat ca Francaviila, câteva mașini, câteva piaggio appe. Numa’ că oamenii se opresc la chiacchiere fix în mijlocul străzii (și bârfele nu-s deloc succinte), se creează ambuteiaje, cozi de mașini, dar nu claxonează nimeni.
Dar cel mai tare mi-a plăcut puterea comunității. Există această tradiție în Basilicata de a organiza de Crăciun „presepe vivente”, o reconstituire vie a Nașterii lui Isus, în care oamenii din sat joacă roluri biblice sau personaje din viața cotidiană de acum 2000 de ani, brutari, fierari, cerșetori, tâlhari întemnițați, muzicanți. Toți poartă costume, își decorează casele și își intră tare bine în rol. Și tu te plimbi prin sat ca într-un muzeu viu, primești brânză, gogoși fierbinți, vin. Și cafea la bar, bineînțeles.
Dar sunt uniți locuitorii de fel, în viața de zi cu zi, adică nu e nevoie de vreo ocazie specială. Se pensiona acum singura doctoriță din sat, așa că au strâns toți câte 5 euro să-i facă un cadou. Cum ar spune mama, să-i regaleze ceva. A, și când vine vorba de scorneli sunt tare uniți, că într-un orășel în care nu se întâmplă prea multe te cam plictisești. Așa că cineva, nimeni nu mai știe cine, a inventat o legendă cum că popa din sat poartă ghinion. Dar doar bărbaților. Și ca să stârpești ghinionul ăsta, când vezi popa trebuie să-ți duci mâna la prohab. Și acuma toți bărbații respectă tradiția, nu-s dubioși, doar superstițioși.
📍Chiaromonte
Chiaromonte e cocoțat pe munte și mai ales noaptea se vede spectaculos din Francavilla. Am încercat de două ori să-l vizitez, că prima oară nu era deloc chiaro, era o ceață de nu vedeai un pas în față.
Are o istorie mai bogată decât satul vecin. În perioada medievală, normanzii și lombarzii au construit o fortăreață pe acest loc, iar mai târziu familiile feudale Chiaromonte și Sanseverino au ridicat castelul și zidurile de apărare. Centrul istoric are formă de amfiteatru, dar mie cel mai tare mi-au plăcut peșterile săpate-n munte care erau folosite la depozitarea vinului, mai există și azi. M-am plimbat cu mama aici, am nădușit până sus în vârf, dar a meritat osteneală, că se vede și orașul vechi, și toată Valea Sinni. E ticsit orașul vechi de case părăsite, au migrat locuitorii mai la vale, în partea modernă. Dar e și Chiaromonte în programul ăla cu case la 1 euro, n-aș zice nu.
📍Valsinni
Și aici cred că m-am întors a treia sau a patra oară, rămâne pentru mine cel mai romantic sătuc pe care l-am văzut în partea asta de sud a Italiei. E la vreo jumătate de oră de Francaviila, fix la mijlocul drumului între mare și munți și de sus le vezi pe amândouă. E cocoțat pe Muntele Coppolo, care, la rândul său, este inclus în Parcul Național Pollino, cea mai mare arie protejată din Italia.
Valsinni e bogat în istorie, fascinant și dramatic în același timp. Castelul Morra e printre cele mai bine păstrate din Basilicata (evident, închis acuma, dar l-am vizitat cu alte ocazii).
Aici s-a născut, în 1520, Isabella Morra, care a trait izolată sub supravegherea strictă a fraților ei. Această singurătate forțată a fost scânteia poeziei ei. Isabella Morra a avut o corespondență poetică și romantică cu Diego Sandoval, baron spaniol, pasiune pentru care a fost ucisă chiar de frații ei. Azi, este considerată una dintre primele voci feminine ale poeziei italiene și îi este dedicată o întreagă zonă, primul parc literar din sudul Italiei. În luna august, aici e un întreg festival dedicat Isabellei.
Dar în Valsinni sunt minunate și priveliștea de sus, și străduțele pietruite și foarte, dar foarte alunecoase. La bază e centrul vechi, cu case strânse una-n alta, separate de vicoli înguste, arcade joase și multe pasaje boltite, deci te cam poți rătăci. Partea bună e că dai din întâmplare peste balcoane naturale spre Valea Sinni, superb.
📍Senise
Mic, fermecător și bineînțeles că are și el castel, centru vechi și istorie. Descoperirea norocoasă a Aurului de la Senise, păstrat astăzi la Muzeul Național de Arheologie din Napoli, atestă prezența longobarzilor în Senise în secolul al VII-lea.
Așezarea actuală s-a format mai sus, pe dealuri, în perioada normandă, când a fost construit castelul, care e cam în paragină acum, dar are cumva magia lui. Am găsit centrul vechi din Senise mai anost ca-n alte rânduri. Ultima oară, acum doi ani, erau brazi împodobiți cu cruschi (vă povestesc) și o gramadă de simboluri în semn de solidaritate cu femeile victime ale violenței domestice. N-am mai găsit nici pantofi roșii în preseppi, nici decorațiuni din bușteni, nici pancarte-manifest.
Dar atârnă peste tot la uscat cruschi (crocant, în dialect) de Senise, un soi de ardei roșii care cresc doar aici, sunt uscați și apoi prăjiți rapid, foarte rapid, câteva secunde. Se potrivesc perfect, perfect cu paste raschiatelli și nițel parmezan. În orașul nou n-am fost, dar la margine există un supermarcat de unde-și fac cumpărăturile și cei din satele vecine, și prin vecine înțeleg distanțe de până la 60 de km.
📍Latronico
Aici mi-a fost frig prima dată în Italia și n-am mai scăpat câteva zile de frigul ăla, bașcă mi-am cumpărat și căciulă cu slipici ca să rezist. La o adică, pot spun c-am vizitat și Alpii, chiar dacă-s alți, că orașul are panorama spre Muntele Alpi.
Dar e minunat Latronico, e ascuns cumva între drumuri de munte și poteci. Se vede aici administrația cu viziune. A fost singurul orășel unde am văzut turiști. Unii să viziteze centrul vechi, alții să pornească-n trasee spre Parcului Național Pollino. Există aici și niște băi termale care înțeleg că sunt o atracție pentru toți din zonă, dar, și nicio surpriză, erau închise. Tot Latronico e singurul oraș în care am găsit plăcuțe-n centrul vechi, adică nu te lasă să te plimbi alandala, îți propun ei un tur numerotat și-ți și explică ce vezi până în vârf. I-a scăpat primarului tânăr din Latronico însă plăcuța cu atenție, de aici e cea mai bună priveliște pentru curcubeu. Pentru că am prins curcubeu cu Muntele Alpi (deși alți Alpi) încotoșmănat de zăpadă, a fost ceva splendid.
Am mai citit despre Latronico, dar după ce am ajuns acasă, că primarul a dus mai departe programul ăla cu case de 1 euro și a vândut case complet renovate cu 8600 de euro. A căpătat atenție internațională inițiativa asta și uite stranierii cum au venit la Latronico.
📍Episcopia
E între Latronico și drumul spre casă și cel mai impresionant aici mi s-a părut că autobuzele totuși urcă până sus, nu pricep cum se strecoară pe străzile alea extrem de înguste și cumva, cumva reușesc și să întoarcă. E un castel și aici, frumușel când îl vezi de jos, în paragină de aproape. E proprietate privată acum, eu tot îmi imaginez serate dansate acolo.
În toate cele de mai sus am cerut cappucino da portare, unii s-au minunat, alții mi-au improvizat capace din șervețele, alții mi-au dat pur și simplu espresso în pahar de apă și aia a fost. Mă simt norocoasă, nu m-au expulzat, am venit acasă de bună voie.
