Poate n-am simțit eu poezia din alte orașe, dar de Armenia m-am îndrăgostit atât de tare, că oricum simt că-mi curge vin de rodie prin vene. Erevanul a fost cea mai surprinzătoare călătorie de anul acesta, că-mi formasem eu o imagine în cap și nici cu gândul nu am cuprins că o să mă îndrăgostesc atât de tare de orașul ăsta.
Am văzut Araratul doar din avion, și la dus, și la întors (și mvai, ce răsărit perfect la final), că-n rest e acoperit orașul de un soi de pâclă cețoasă, care face că lumina să fie mai lăptoasă, mai blândă și mai cernută. Și cafenelele, oh, cafenele! Mai multe și mai cochete decât am văzut oriunde am umblat prin Europa. Fiecare parc, fiecare piațetă, fiecare stradă are o cafenea dichisită. Oamenii de la mese devin cumva parte din experiență, că e un oraș care te invită la a sta și la privi, nu doar la a vizita.
Mi s-a părut Erevanul o combinație de farmec retro, arhitectură neașteptată și straturi peste straturi de istorie (este unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu din lume). Și la toate astea se adaugă cafenelele, wine-barurile, arta stradală, piețele-târguri (Vernisaj, ce splendoare!), complexul de cascade, un centru modern, cu clădiri de sticlă și incredibil de curat. Femeile, n-am văzut nicăieri femei mai elegante, mai rafinate și îmbrăcate cu mai mult bun-gust decât în Erevan. Iar pe chipurile armenilor există o anumită pace și bunătate, duioșia aia pe care eu n-am mai regăsit-o decât în Chișinău. Au armenii (mai puțin taximetristul care ne-a plimbat prin afara Erevanului) o energie caldă, umană, o melancolie frumoasă. Și nu sunt deloc, deloc gălăgioși.
Acuma o zic pe aia dreaptă, activitatea preferată a fost plimbatul pe la cafenele și restaurante, era și mare păcat să nu. Și printre picături de vin de rodie, am mai vizitat și orașul.
Cascadele din Yerevan sunt un soi de amestec de arhitectură sovietică târzie și spațiu cultural contemporan. Le-am văzut în fiecare seară și de la balcon, din apartamentul minunat în care aproape ne-am rătăcit (și care a costat sub 50 de euro/persoană pentru 3 nopți), am urcat și zecile, sutele de trepte dimineață la primul ceas, poate-poate om vedea Araratul la răsărit, dar nu s-a primit. Și am vizitat și galeriile de artă din interior, că de fapt tot complexul e un muzeu uriaș.
Și-apoi, la câteva minute de centrul orașului, după ce treci printr-un tunel sinistru, într-un colț umbros al parcului Haghtanak, se află Children’s Railway, o gară sovietică părăsită în stil Art Deco, cu vitralii sparte, candelabre-n paragină și scări care duc acum spre nicăieri. O bijuterie de loc, de departe preferatul meu din Erevan.
Am ajuns și la Casa Șahului din Yerevan, un fel de sanctuar cultural și un omagiu pentru Tigran Petrosian, campion mondial la șah între 1963 și 1969. De la Vernisaj încă regret că nu mi-am cumpărat eșarfa din cașmir, cu rodii. Mă așteptam la un bazar înțesat plin de chinezării, dar de fapt e un muzeu în aer liber: sculpturi în lemn (mult, foarte mult șah), bijuterii din obsidian, covoare, obiecte sovietice, dar și artă contemporană. Iar cele 12 blocuri de bazalt înclinate în jurul flăcării veșnice de la Muzeul Genocidului sunt poate cel mai puternic monument de tăcere din lume.
O fi Armenia prezentată adesea ca o țară între lumi, cu influențe persane, rusești, anatoliene și caucaziene. Mie mi s-a părut că are o identitate puternică, n-o pot compara cu nimicuța din ce am mai văzut. Și dacă n-ar fi fost coriandrul și câinii vagabonzi cât niște viței, Erevanul devenea rapid orașul meu preferat. Dar chiar și așa, cu verdeață nedorită și neiubită, abia aștept să mă întorc. Poate văd și Araratul de data asta, dar nu e musai, magie și poezie are Erevanul cu sau fără priveliștea cu muntele.
