Îmi plac destinațiile mai puțin bătătorite și locurile alea pe care le poți vizita pe pace, fără să te îmbrâncești cu alți vizitatori. Cum îmi spunea cineva odată, sunt un soi de turist căruia nu-i prea plac turiștii, ce să-i faci?
Matera-i o excepție, că nu m-aș mai sătura de ea și vreo cinci vizite tot n-au fost de ajuns, odată o să și înnoptez în Matera, doar să văd răsăritul și apusul de la cel mai frumos balcon din lume, chiar dacă o cafea costă cât patru în alte părți ale Italiei. Dar asta-i o postare despre orașele-fantomă din Basilicata.
📌Craco
La vreo oră de condus de Matera, că în Basilicata nu te poți bizui pe autobuz, e o altă comoară. Craco, orașul părăsit sau orașul fantomă, e un sat pe cât de fermecător, pe atât de tulburător. Cam la jumătatea distanței dintre Apeninii Lucani și Marea Ionică, Craco (sau ce-a mai rămas din el) se ridică în ruină pe versanții calanchi și e străjuit din toate părțile de livezi de măslini.
Acum vreo 1000 și ceva de ani, Craco era centru universitar și important punct strategic militar, dar apoi l-au luat la ochi bandiții și l-au jefuit în nenumărate rânduri. În 1963, o alunecare de teren a provocat prăbușirea subsolului argilos al centrului istoric și clădirile, inclusiv cimitirul, au început s-o ia la vale. După alunecarea de teren, viața a continuat prin mutarea treptată a locuitorilor din Craco în localitatea apropiată Peschiera, care este astăzi sediul primăriei.
Satul vechi e acum un muzeu, uneori servește ca platou de film, și-l poți vedea și de afară, dar musai cu niște morcovi la îndemână pentru cei mai blânzi măgăruși. Dar și mai interesant e turul ghidat pe străzile în paragină ale orașului, costă 11 euro și primești și cască de protecție, semnezi și declarație pe propria răspundere că s-ar putea să-ți cadă o cărămidă în țeastă dacă te abați de la traseu. E de urcat, bineînțeles, ca în toate satele din Basilicata, că niciunul nu e pe drum drept.
Pe traseu, care durează cam o oră, întâlnești câteva palate nobiliare în jurul cărora satul s-a extins în secolul al XV-lea. Palazzo Grossi, situat în apropierea Bisericii Mamă, păstrează și acum fresce cu motive florale. Lângă ceea ce a fost odinioară Palazzo Maronna se află turnul din secolul al XIII-lea, care domină orașul. Localnicii numesc această structură „castelul”: chiar și astăzi pot fi admirate portalul de intrare original și turnul.
Craco e inclus pe lista World Monuments Fund, care cuprinde monumente din întreaga lume ce merită protejate. Era de câțiva ani pe lista mea, mă bucur că am apucat acum să-l văd. Aproape-i și Pisticci, a rămas nebifat tura asta, dar musai și ăsta pe lista mea.
📌Quel paese
Colobraro, cunoscut drept „quel paese” pentru că poartă ghinion să-l numești, este un alt sat-fantomă din Basilicata. Împarte satul ăsta un destin similar cu Voldemort, Lordul Întunecat din Harry Potter, adică este mai bine să nu-i rostești numele. Așa cum „Cel-Care-Nu-Trebuie-Numit” îi înspăimânta pe vrăjitori, la fel Colobraro îi face să tremure pe locuitorii din satele vecine.
Până și indicatoarele rutiere ori decorațiunile din orășel sunt inscripționate cu „quel paese”. De fapt, Colobraro e povestea unui candelabru căzut, a vechilor masciare și a modului în care o întreagă comunitate a transformat superstiția într-o oportunitate turistică. Între noi fie vorba, orașul e cât se poate de locuit, dar de ce să lăsăm adevărul să strice o poveste bună?
Acum depinde pe cine întrebi, că fiecare are propria versiune despre motivele pentru care Colobraro e bântuit. Ba că prin anii ’40, când la Matera avea loc o ședință a administratorilor locali, iar Biagio Virgilio, primarul din Colobraro, își încheia un discurs înflăcărat, a rostit dramatic cuvintele fatidice: „Dacă nu spun adevărul, să cadă acest candelabru”. Și-a căzut, așa zic legendele locale, care-s mai puternice-n partea asta de Italia decât orice document istoric.
O altă născocire are legătură cu deochiul, că pentru italieni nu-s suficient ptiu, ptiu, ptiu, să scuipe de trei ori în sân și să se frece la încheietură. Înainte de candelabrul blestemat, existau masciare, figuri misterioase aflate la granița dintre vindecătoare și vrăjitoare. Maddalena La Rocca a rămas în istorie drept cea mai faimoasă dintre ele, deși în realitate era o simplă țărancă ce țesea la război. Masciare practicau „fascinația”, adicătelea deochiul.
Colobraro a înțeles că superstiția poate deveni o resursă. Așa că mai târziu, locuitorii au plusat și cu alte legende. Ar mai fi fost învelit de o ceață densă și inexplicabilă, în sensul că na, de ce să explici condensul? Apoi ar mai fi fost un autocar care s-ar fi răsturnat aici, dar părerile sunt împărțite: au murit chitaristul, toată formația sau doar dansatorii.
Cert e că toate legendele au fost adoptate și transformate într-un festival teatral și cultural, „Il sogno di una notte… a quel paese!”, unde satul își valorifică povestea misterioasă prin spectacole cu vrăjitoare, magie și personaje tradiționale.
Dar dincolo de născociri, Colobraro e perfect de luat la pas. Străduțele înguste din centrul vechi urcă șerpuit până-n vârful dealului pe care a cocoțat satul, te poți opri și la Capela San Rocco sau la fântâna din apropiere, din Piazza Garibaldi. Și cel mai mult îmi plac aici Noua Biserică San Nicola di Bari și castelul, în cel mai înalt punct al localității, de unde se vede toată Valea Sinni. Acum am prins vreme bună, altă dată când am vizitat Colobraro m-a urmărit legenda și-am avut ghinionul de un vânt de-ăla aprig, de te lua pe sus.
Colobraro mai are și un Muzeu al Uleiului de Măsline. De trei ori am fost la Amoreolio, de trei ori era închis. Dar n-am mâncat nicăieri mai bine în Basilicata decât la Rupp Dium, unde o doamnă încântătoare, clișeul bunicilor italiene, îți pune-n farfurie ce-a gătit ea și, dacă ai noroc în quel paese, signora Elena a gătit paste strascinati, cu salsiccia, peperoni cruschi și miez de pâine prăjit.
Fermecător Colobraro și confirm că n-am făcut nici pană, nici nu m-am împiedicat; în schimb, m-am distrat de minune.
