M-am îndrăgostit de Maroc de prima dată și nu mai era nevoie acuma să-mi demonstreze nimic, credeam că mi-a oferit tot ce are mai bun și voiam doar să împart cu mama din colțul meu preferat de lume. Lanas swuyia (noi pronunțăm la bashuya și gesticulăm că italienii), cât m-am înșelat!
I-au plăcut mamei și cămilele, și deșertul, și-a înnodat eșarfă berberă și s-a mirat a bucurie de toată experiența, inclusiv dormitul la cort în Sahara.Iară m-am bucurat de fericirea ei, chiar dacă pentru mine poezia-i în altă parte, nu în dune aurii de nisip.
Esența Marocului pentru mine mai colea, undeva pe valea Draa, după munții terasați cu priveliște la palmerii (cele mai mari din lume, dacă-i întrebi pe marocani), la kasbahul cu o istorie de peste 500 de ani, ferit de comercial și autocare doldora cu turiști.
Eu am crezut că mă întorc aici tot ca un turist care vrea să revadă cel mai frumos loc din lume, a schimbat Anca narativul și prietenii ei au devenit și prietenii mei (încă oleacă și ne și înrudeam) și oricât de imperfect și de greu ar fi Marocul într-un circuit complex, autenticul ăsta pe care-l oferta Anca, ea e deja a locului, nu poate fi egalat de nicio „cea mai bună ofertă de turism” și altele din seria marketing.
Kasbahul e un soi de castel cu ziduri înalte din lut bătătorit și paie, care se confundă cu pământul în lumina soarelui. Iar kasbahul ăsta e cu adevărat special, a aparținut caidului tribului Mezguita și acum Hassan duce mai departe moștenirea străbunicilor lu care au condus Valea Draa. Nu se mai face aici comerț cu pietre, sare, condimente ori cămile, dar locul e învăluit în istorie, liniște și grădini de palmieri. A păstrat Hassan cât a putut din ce a fost odinioară, inclusiv în arhitectură sunt mărturiile unei coexistențe culturale, cu influențe romane, andaluze și maure.
Și ce încântare a fost că acuma am știut ce înseamnă simbolurile de pe pereți, triunghiul-muntelui pentru bornos, o haină specific berberă și un omagiu pentru curaj și rezistență, romburi asociate cu fertilitatea și ploaia, spirale pentru conexiunea cu strămoșii. Nu știu să fi fost vreun simbol pentru conexiunea cu stelele (eu tot nu am văzut vreodată mai multe stele ca aici), dar cred că mi-a rămas mie-n covorul de pe terasă semn de la partea dorsală – mă scuzați – că acolo mi-am petrecut eu câte jumate’ din fiecare noapte, eu cu mine, scãlãmbãindu-mã la stele.
Are dreptate Murad, e multă pace acolo. Murad e prietenul Ancãi, lucrează la kasbah și are ochi de tabac, privește mereu de parcă așteaptă un miracol. Mama spune că e frumos, eu sunt de acord, dar e în primul rând bun și blând și aș fi zis asta și dacă nu avea grijă de mama, mereu să îi aștearnă perne la spate și să stea comod, și dacă nu-mi aducea mie întruna cafeaua mea nas-nas, și dacă nu era cât pe-aci să-mi devină soț. E om-lumină și când cântă și dansează, și când gătește cel mai bun tajine din tot Marocul, și când negociază pentru tine un harbuz la piață, și când îți povestește în engleza perfectă învățată pe YouTube despre visurile lui.
Și chiar și atunci când cele mai îndrăznețe dorințe i se vor împlini, Murad se va întoarce în acest mic sat din Valea Draa, cu drumuri prăfuite, oameni buni și pace.
Apoi mai e Yusef, puștiul care îngrijește singur de întreaga familie, mama și încă trei frați mai mici. Care m-a învățat anul trecut care-i brățară berberă autentică și care e un fals, dar mai ales m-a învățat despre cum să sfidezi toate șansele – și o va face, sunt precisă. Vă ajunge mare și noi o să spunem „îl știu de când era un puști cu potențial”.
Acuma se pregătea pentru Bac, e ștrengar, răspunde cu „am terminat tot ce era de învățat” și adaugă repejor un „deocamdată”. E mai sigur pe el decât acum șase luni, vorbește o engleză curată și-i chiar mai sprințar.
Și-acuma, că ăsta a fost contextul doar, a urmat experiența vieții mele, la care nici nu îndrăzneam să cuprind cu mintea. Ne-a invitat Yusef la el acasă, să o cunoaștem pe mama lui, adică a invitat-o pe Anca și ea m-a inclus în povestea asta.
Iacă-ne pe toți 4 alai – eu, Anca, Yusef și Murad (că mama era la somnul de prânz ca o italiancă vero) pe străzile din sat, de ieșea toată lumea la ușă să ne vadă, am învățat și eu cu prilejul ăsta că în cultura arabă nu faci cu mâna că regina.
Eu m-am strofocat să-mi amintesc tot ce am citit prin cărțile mele, dar m-a luat pe nepregătite treabă asta și nici măcar nu am mai știut că marocanii se pupă pe obraz de trei ori, nu de două. Cât un tajine mi-a fost nodul în gât, dar Najat – care chiar e un miracol – ne-a primit la ea în casă ca și cum am fi din familie, prea mult nu ne-am înțeles, am ținut-o și noi, și ea cu „zwuina, zwuina” (frumoasă) și am râs de ne-am prăpădit cu toții, mai ales când fratele mai mic a venit acasă – că a fost în altă parte să se uite la televizor – și ne-a sărutat mâna galant, ca europenii pe care-i știe el. Poate nu are încălțări de schimb, dar e important să fii politicos, așa l-a educat Najat.
Și după ce am mai râs o tură, am mai mâncat un platou de prăjituri special pregătite pentru noi, am mai băut câțiva litri de ceai de mentă și ne-am îmbrățișat, Najat a avut ideea asta să probăm haine berbere de sărbătoare. M-a machiat Najat și m-a îmbrăcat cu straturi, straturi de rochii și țesături colorate și când nu reușeam să ne înțelegem, m-a mângâiat pe față și a zâmbit și am priceput. M-a dat și cu ruj roșu nou-nouț, și-l păstra ea pentru vreo sărbătoare, apoi ne-a dăruit eșarfe tradiționale berbere (care nu mai știu cum se cheamă) și pentru mine, și pentru mama. Și dacă tot era început de sărbătoare, s-au îmbarcat și Murad în djellaba și acolo, într-o curte din Valea Draa, aproape am pus de o nuntă. Ar fi împărțit Najat tot din puținul ei, și la final a încheiat cu „nu rămâneți totuși la cină?”.
Mă fascinează încă de anul trecut lumina din Maroc, că-i altfel față de ce am mai întâlnit, trecute parcă printr-un filtru mai puțin aspru și mai cald, dar acuma știu că lumina de aici e de la oameni, nu de la soare.
