Am ajuns în Albania după aceleași criterii după care m-am ghidat cam tot anul: să fie zboruri ieftine, cu plecare vinerea și întoarcere duminica. Mă așteptam ca Tirana să fie un soi de amestec între Balcani și Occident, dar tot m-a buimăcit puțin orașul ăsta. Drept zic că mare lucru n-am înțeles, dar mi-a plăcut la nebunie.
Am ajuns vineri seară direct în târgul de Crăciun, care e mai degrabă un bâlci uriaș, cu tiribombe de toate soiurile, papițoi de pluș stridenți pe care-i câștigi dacă tragi cu pușca-n ținte improvizate, jocuri cu inele pe care le arunci peste gâturile sticlelor. O relicvă a copilăriei est-europene, am adorat atmosfera, mai ales că luminițele fac totul să pară mai romantic.
Pe zi, ne-a lovit zdravăn contrastul. Adică noul și vechiul nu sunt separate pe zone, conviețuiesc laolaltă, lângă un bloc comunist auster apare un turn de sticlă cu fațadă colorată, iar sub el o cafenea modernă și cochetă, plină de tineri cu laptopuri. Lângă mall-ul futurist pe vreo 5-6 etaje se vând găini proaspăt tăiate și opărite, blugi întinși pe jos și multe, foarte multe mașini de spălat second-hand. Și roți de biciclete.
Miroase a plastic și a pește lângă restaurante de lux și rooftopuri fermecătoare, se opresc și lăutarii din Bella ciao cântat fals când se aude chemarea la rugăciune a muezinului. Strada dinspre fortăreață e înțesată cu localuri elegante, pline de plante, ceramică și perdele de luminițe discrete. Cum cotești stânga ajungi la Bunk’Art, un buncăr real, construit în paranoia regimului lui Enver Hoxha, transformat astăzi într-un spațiu de memorie care-ți face inima ghem. La Bunk’Art2 nu am apucat să ajungem, dar e pe o listă de locuri pe care vrem să le revedem data viitoare când ne întoarcem în Tirana.
Locul meu preferat din Tirana este însă fără îndoială Ndritero, un fel de anticariat-cafenea și un omagiu adus lui Dritero Agolli, una dintre figurile majore ale literaturii albaneze. Are atmosfera de aici ceva liniștitor, poate de la muzică, poate de la librarul-barman care e chiar nepotul scriitorului, poate de la portretele lui Dritero Agolli, de la imaginile cu el care rulează în loop pe ecranul de pe terasă sau de la jazz-ul din surdină.
Tot constat asta în ultima vreme, dar are magia felul ei rotund de a se întâmpla, iar la Ndritero oamenii amplifică magia asta. Nu doar librarul care ne-a povestit despre bunic și care mi-a găsit în anticariatul lui cartea mea-suvernit de Elif Șafak, cu pagini tocite care au mai fost deschise și citite. Dar care erau șansele ca la masa noastră să se așeze un albanez care a studiat în Shanghai și care e acum ghid în România pentru turiștii chinezi? Ne-a arătat poze și cu Bran, și cu Peleș, și cu Palatul Parlamentului, și cu Sibiu, și cu Sighișoara, și cu Brașov, dar ne-a povestit și cum, oricât am aspira la modernul vestului, trebuie să fim mândri de originile noastre balcanice.
Am îndrăgit Tirana, chiar dacă nu am înțeles mare lucru. Am doar mici certitudini după weekendul albanez: traversarea străzii este sport extrem, chiar și pe trecerea de pietoni, când e semaforul verde. Kukurecul este de departe cea mai respingătoare treabă pe care o are de oferit Albania, și zic asta cu toată responsabilitatea, știu că albanezii ni l-au dat și pe Ponta. Și trei, oameni-s blânzi și buni și primitori și mai ales pentru asta mă întorc cândva în Tirana.
