Disclaimer: urmează un text fooooooarte lung și încâlcit. Pe scurt: am fost în Maroc și l-am adorat, l-am adorat!
Eu aș mai fi vrut să zăbovesc puțin prin Maroc, cam o viață întreagă, așa. Și chiar dacă m-am întors acasă, am cumva impresia că am lăsat ceva acolo, o bucățică de suflet pe care am dat-o la schimb pentru oglinda cu obloane, mare aproape cât o fereastră, pe care am reușit cumva s-o aduc intactă acasă, noroc că am lăsat din calabalâcuri la hotel, să rămână loc în bagaj. Asta cred că-i una din lecțiile importante ale Marocului: lasă-ți mult, mult loc liber în valize, că o să vrei și oglinzi, și condimente, și bijuterii berbere, și covoare din lână de cămilă, și vaze, și farfurii cu motive islamice stilizate.
Mai povestesc doar puțin despre țara asta minunată, fără să am câtuși de puțin impresia ori pretenția că mi-au fost de ajuns două săptămâni să o înțeleg. Dar au fost suficiente să mă facă să mă îndrăgostesc de Maroc așa cum n-am crezut că e cu putință să iubești vreun loc. Așadar, să-mi fie cu iertare spamul, dar mai las aici gândurile astea, un fel de sumar, de best of, să-mi fie provizii până data viitoare, pentru că de întors mă întorc sigur în Maroc.
Primul impact pentru europenca din mine, care n-a părăsit niciodată continentul: medina din Marrakesh. Nu e vreun șoc cultural, mai degrabă o mirare stranie de cum și noi, turiștii, și localnicii facem parte din scenă și nimeni nu-i intrus, ne amestecăm toți într-o mare de forfotă și zgomot.
Primele care te izbesc sunt mirosurile și nu pricepi dacă te afli într-un bazar de condimente, într-o baie publică care n-a fost vreodată curățată, într-o băcănie cu un miros de carcasă de oaie, într-o livadă de portocali și iasomie, într-un ceainic cu mentă.
Toate-s posibile, ăsta e paradoxul minunat al Marrakeshului, că nu-ți dai seama dacă ești pe cale să ai o revelație sau o migrenă. Și tot paradoxal e că într-un oraș care te invită să te pierzi pe străzile-labirint, la fiecare pas întâlnești pe cineva care, chipurile, vrea să te ajute să ajungi la ieșirea din labirint.
Sunetele Marocului
Apoi sunt sunetele, precis în medină nu-i niciodată liniște, e ca și cum toată lumea ar vorbi în același timp, comercianți, meșteșugari, muzicieni și vizitatori din întreaga lume. Mai sunt și troncăniturile de ciocănel pe obiectele de argint, răgușeala măgarilor, chemarea la rugăciune a muezinului, vum-vum-ul scuterelor, grupurile de turiști care se numără constant: „suntem toți?”. Și tot straniu e că în orchestra asta de zgomot nu e deloc haos, te obișnuiești repede, chiar dacă la început îți vine să-ți astupi urechile, nu nasul, cu frunze de mentă.
Dar sunetul meu preferat e pic-pic-ul ploii așa cum se aude el din Casa Fotografiei, o pauză de la hărmălaie, toată lumea ascultă stângaci ploaia, tace, apoi zumzetul se reia și mai intens. Medina miroase ca odinioară, plus a pisici jilave. De două ori am prins ploaie în Maroc și tot de atâtea ori m-am minunat de atâta magie, că nici n-aș fi îndrăznit vreodată să visez curcubeu dublu în Maroc.
De lumină am tot zis, dar nu-i o lumină simplă în Marrakesh, e caldă și blândă cum n-am mai văzut vreodată. Și orașul se schimbă total la asfințit, când soarele începe să se ascundă în spatele munților Atlas, nici nu mai contează că toată piața miroase a friptură și fum de lămpi, pentru că brusc totul pare romantic. Și în mijlocul acestui apus, în timp ce mă smiorcăiam cu șiroaie de lacrimi de atâta frumusețe, tot n-am putut să nu mă întreb cum de n-am reușit încă să învăț să fac față unei simple tranzacții de negoț și tot nu știu să mă tocmesc.
Obiective în Marrakech
Obiective sunt o droaie în Marrakesh, pentru toate poftele: am văzut El Bahia – o capodoperă cu mozaicuri delicate, cu stucaturi complicate, cu detalii migăloase; Grădinile Majorelle ale lui Yves Saint Laurent – un soi de carte poștală dintr-un basm oriental, dar în realitate; Muzeul Parfumului – o bijuterie într-un riad intim și fermecător. Cel și cel mai mult mi-a plăcut însă Marrakeshul fără o destinație precisă, hoinărelile în care trebuie să fii continuu alert ca să nu te lovească vreo mașină sau un măgar, să refuzi politicos ofertele de haș, alcool sau cataloagele cu femei, să fii confuz și nesigur, căci nici măcar Google Maps nu știe în ce direcție să o iei, să fii vulnerabil.
Dacă medina-i zona din Marrakesh unde marocanii se prefac că trăiesc în trecut, ca să uite prezentul, dincolo de ziduri e totul proaspăt și modern, îndreptat spre viitor. Ce norocoasă am fost s-o am pe Anca în călătoria asta, pe cineva care să știe toate cotloanele pe străzile înguste din medină, care te învață cum să intri și să comanzi, cât se poate de natural, o cafea în luxosul La Mamounia sau msemmen pregătit în stradă, de localnici. Cred că, pentru a înțelege cu adevărat Marrakeshul, trebuie să te pierzi puțin în haosul și absurdul său, să te lași atras în vârtejul de sfaturi și oferte. Și mai ales să ai cu tine pe cineva care cunoaște, care iubește și care trăiește Marocul. Altfel, rămâi doar un turist care a văzut prea mult din același lucru.
La Casablanca am zis pas – și bine am făcut – căci am avut mai mult timp pentru Marrakesh. Mi-a plăcut mult și Fes, un labirint strâmt de străzi care sunt în același timp fascinante și aproape înfricoșătoare. Vopsitoriile sunt și ele o experiență zdravănă – dacă în Marrakesh am avut naiv impresia că mirosul de piele tăbăcită este unul suportabil, Fes mi-a arătat contrariul. E combinație între miros acru de substanțe acide – se folosesc urină de cămilă și excremente de porumbel – combinate cu resturi descompuse de animale. Și nu-i doar mirosul, este mirosul care îți pătrunde adânc în nări și nu vrea să plece, îți transmite „Bun venit în Fes!” și apoi te întreabă dacă ai vrea să îți cumperi o pereche de pantofi din piele, o geantă sau o curea. Și accepți, mai ales dacă-i curea în nuanță albastru-Majorelle, ce minunăție! E o frumusețe crudă la vopsitorii, dincolo de impactul olfactiv, pare că muncitorii din bazine fac un soi de opere de artă, în niște condiții mizere.
Medina seamănă într-o oarecare măsură cu cea din Marrakesh, iar singurul motiv pentru care nu e la fel de aglomerată este că turiștii bâjbâie rătăciți pe cele +9000 de străzi. E un fel de artă abstractă și aici, pare că nimeni n-a putut trasa un drum drept. E un joc al căutării, localnicii nu te ghidează niciodată, ci te amăgesc cu promisiuni de drumuri „scurte”, care, de fapt, sunt pretexte pentru o serie de plimbări ce te vor purta la piețe la care nu plănuiai să ajungi, de unde să-ți cumperi lucruri de care nu ai nevoie, dar, hey, dacă tot ești în Maroc, ai putea începe să porți cercei! Sau să-ți simți stomacul curajos și să încerci sandvișuri cu umplutură necunoscută și bizară, prăjite pe grătarul improvizat de la marginea drumului, și să speri la un moment de fericire, nu la un naufragiu al sistemului imunitar. A fost fericire!
Și apropo de asta, probabil momentul meu preferat în Fes nu e cel în care am dibuit, cu ocolișuri multe, străduța corectă, ci mai degrabă masa cu localnicii, cu meniu pentru mic-dejun din care n-am înțeles o iotă, cu băi unde WC-ul era cu spatele la ușă și chiuveta era o țeavă care ieșea din perete. Abdou, partenerul marocan al Ancăi, ne-a recomandat să ne lăsăm surprinși, ca atunci când ai luxul să pui un deget pe hartă și aia-i destinația ta următoare, doar că noi am indicat pe meniu. Și masa aia, așa, pe împărțeală, a fost peste orice tajine, peste ariciul de mare, peste harira. Tot în Fes mâncasem cu o seară înainte pizza superbă, la nivel de Napoli. Ăsta-i încă unul din contrastele Marocului, are ceva pentru orice moft.
Essaouira, capcana de vânt și nisip
Essaouira are un farmec aparte, nu-i nicidecum un loc care să te facă să te așezi să te relaxezi, mai degrabă ești prins cumva într-o capcană de vânt și nisip. Te seduce portul, cu bărcile lui albăstrui, pisicile bine hrănite, aricii de mare și stridiile atât de ieftine, că-s aproape gratuite. Și pescarii, și mușterii care vând tot soiul de obiecte de artizanat par a fi mai degrabă în vacanță, nimeni nu se grăbește, să nu irosească prea multă energie. Vântul, mirosul de pește, oceanul, străzile pietruite din medină, toate-s într-un soi de echilibru aproape mistic, nu-i de mirare că a fost loc boem de întâlnire și inspirație pentru muzicieni, artiști, scriitori.
Aș vrea și eu să calc pe urmele lui Hendrix, în sensul că visez și eu la o casă în Essaouira. Aș umple-o de oglinzi cu obloane și uite-așa scap de stresul că nu-mi încap în bagaj și ajung cu ele cioburi până acasă.
Cel mai frumos loc din lume
Kazbahul, aici aș fi vrut să mai zăbovesc și mă cam roade monstrulețul numit invidie pentru că un alt grup de călători va petrece revelionul într-un kazbah vechi de cinci secole, acolo unde sălășluia odată cel mai bogat trib din Valea Draa. E cam opusul unui riad, unde-n spatele ușilor se ascund fântâni, grădini și minunății. Kazbahul are un fel de onestitate, în spatele zidurilor de lut ale fortăreței se află tot ziduri de lut, coridoare strâmte și întunecoase și simplitate în cea mai pură formă a sa. Kazbahul nu te minte, nu vrea să te impresioneze, îți arată Marocul autentic, cel vechi, care nu vrea să fie uitat. Să fii oaspete aici e ca și cum ai face parte dintr-o istorie care nu se încheie niciodată, să calci în trecut, dar cu tot confortul vieții moderne. Aici ne-a oferit Hassan, pe lângă lecția de istorie, și curmalele cele mai coapte, culese direct din livada care împrejmuiește kazbahul. Aici m-a învățat Murad să cer cafea cu lapte – nass-nass – și tot aici am făcut toată noaptea ture cameră-terasă, să nu irosesc cu dormitul timpul în care aș putea să privesc stelele, mai multe decât am văzut vreodată.
Și aproape, aproape la fel de mult – căci Anca are dreptate, cu greu egalează ceva kazbahul – mi-a plăcut piața-bâlci și viața rurală așa cum este ea, necosmetizată, unde nu există vreo ordine sau vreo normă de distanțare. Rodiile cât un cap de om și smochinele întinse direct pe pământ sunt abia începutul, urmează găini proaspăt tăiate în jurul cărora roiesc muște, treninguri Nike cu etichetă Zara, măsline, mirodenii, țesături, ceaiuri colorate, prăjituri grele și siropoase, monede, ceasuri, brățări de argint. Față de medină, piața asta nu e un loc al veseliei, ci unul al muncii, oamenii vin să vândă și să cumpere, totul e simplu și direct, brut.
Chefchaouen, orașul albastru
A mai fost Chefchaouen, probabil cel mai fotogenic orășel, un albastru constant la poalele munților Rif, îmbâcsit în miros de haș și pește, o combinație între meditație și selfie. E deja mai comercial, mai turistic, dar are alt ritm față de restul Marocului, imediat înseamnă cândva și nimeni nu se grăbește nicăieri. Am mâncat aici ciuperci proaspăt culese, ciuperci cu vită, ciuperci cu pește, ciuperci simple, care nici măcar nu erau în meniu. Tanger, la rândul lui, e cumva loc de întâlnire, dar și despărțire între două lumi, între două continente. E deja foarte european și găsești vestigii din toate colțurile lumii, de la ziare în spaniolă și cafenele occidentale, până la bazaruri de mirodenii și ceai de mentă. Eu, mofluză că se termina vacanța, mi-am dorit și aici o experiență autentică și Anca m-a ghidat iară, cât se poate de firesc: „stai la cafenea și privești oamenii”. Nu la fel de firească a fost și încercarea noastră de a intra în Oasis, vila lui Yves Saint Laurent, se cam vedea pe încălțările noastre pline de nisipul Saharei că suntem din altă poveste.
Ah, da, deșertul, dunele din Sahara, dormitul la cort și plimbarea pe cămile, le trec la experiență de încercat o singură dată, clișeul turistic al Marocului, dar țara asta înseamnă multe, multe alte lucruri. Bucuria-i e că doar m-a îmbăloșat cămila din spate și nu m-a mușcat, așa cum mă temeam, de părțile deja tăbăcite.
A fost minunată, divină, diversă și foarte echilibrată experiența marocană, că niciun top al preferințelor n-a semănat cu altul. Ce bine e că suntem diferiți și că Marocul are ceva pentru fiecare! Aici mă felicit singură că am avut inspirația să aleg Trip2Explore, să-mi fie Anca ghid. Că nu-i nicio formă de reclamă, dar n-am întâlnit niciun marocan care să iubească atât țara asta și să vrea să-i afle fiecare secret, fiecare ungher.
Anca nu te plimbă prin locuri, Anca te transpune în povești pe care ea deja le știe, se minunează și tresaltă chiar dacă vede a 41-a oară același loc, te molipsește cu iubirea ei pentru Maroc. Anca e a lor deja, o invită marocanii în casele lor, să încerce mâncarea gătită de mama, chelnerii îi povestesc de iubite, copiii i se confesează cu speranță. Anca te ia în brațe când te năpădesc lacrimile de bucurie și-ți spune cu blândețe „știu, așa mi s-a întâmplat și mie”. Cu un singur lucru nu o prea convingi pe Anca: să te piardă prin Maroc, să te lase acolo, că te descurci tu cumva, să-ți rătăcească pașaportul, doar-doar să nu te întorci acasă. Nici măcar în Madrid nu te lasă să mai zăbovești.
Și Abdou, am mai zis că poate face rost de un ocean în mijlocul deșertului, iar tehnicile lui de negociere cred că-i fac invidioși pe toți vânzătorii din bazarele lumii. Dacă vrei să fii parte din familia marocană, trebuie doar să te simți acasă, așa m-a convins să aleg orice o fi la micul-dejun, chiar dacă asta putea însemna omletă cu fructe de mare.
Fără Anca și fără Abdou, aș fi fost un simplu turist în Maroc, aș fi bifat obiective turistice, aș fi mers pe căi bătătorite și n-aș fi simțit Marocul autentic, n-aș fi auzit povești, n-am fi întâlnit marocani cu ochi de tabac. Maroc, Anca și Abdou, ați fost tare, tare buni cu mine! Shukran!
