Dacă tot a venit primăvara, m-am mobilizat și eu și-am descărcat pozele din vacanța de iarnă, să fac loc pentru fotografiile cu magnolii. N-am avut nevoie decat de 50 de zile pentru operațiunea asta, așa de greu mi-a fost să aleg. Mai pe cătinel, mi-au trebuit vreo 20 de ani și multe, multe vizite ca să mă îndrăgostesc de Italia.

Prima oară când ajuns în Italia a coincis oarecum cu prima oară când ieșeam din județul Suceava, dacă excludem vreo două tabere la mare și excursiile cu școala, de fiecare în aceleași locuri. Eram adolescentă, mă interesau mai puțin peisajele, cultura, oamenii, gastronomia, piscile și altele de astea frivole. Pe mine mă interesau mall-urile, nu intrasem în prea multe până atunci și mi-aș fi petrecut 12 ore pe zi în mall.

Altă dată, am descoperit înghețata senviș, aia a fost vacanța Cucciolone. Am fost de câteva ori și la mare, dar am stat sub umbrelă și m-am văitat de cald și că italienii au pietre în loc de plajă. Într-o altă vară mi-am consumat cariera mea de chelneriță, că urma să încep facultatea și voiam să-mi strâng bani de buzunar, în ciuda protestelor alor mei. Au fost 3 săptămâni intense pentru mine, dar și pentru clienții care primeau pâine la pizza, cărora le vărsam ciorba aia a lor maronie-n poală sau le duceam paste în loc de „fiorentina in sangue”, că oricum nu pricepeam ce-mi cer. M-au mutat la bar apoi, m-am împrietenit cu un șofer de vidanjă care-și începea ziua cu alcool, se făcea că nu se prinde că ceream 2,5 euro pentru orice, că nu țineam minte prețurile. Doar el și părinții mei îmi lăsau bacșis, că italienii nu prea practică.

Mi-am mai rupt piciorul, l-am văzut pe preotul bătrân despre care localnicii spun că poartă ghinion, de aia-și duc mâna la prohab când trece el pe stradă. Am vizitat diverse fără prea mult entuziasm, am fost la o spuma party în aer liber, chiar sub balconul alor mei, am prins festa pentru castane și, odată, una pentru ceapă. Am primit mașini de scris de la căpitani de vapoare de 90+, zeci de cafele și o haină verde în formă de clopot. De data asta, însă, m-am îndrăgostit iremediabil de Italia.

Am pendulalat între Basilicata și Puglia și nici dacă aș vrea n-aș putea să fac vreun clasament, mai ales că mi-e și teamă să contribui cumva la râca asta între locuitorii celor două provincii. Un fel de Moldova vs. Oltenia, varianta italiană. Cei din Puglia se laudă că au mare și orașe-bijuterii. Cei din Basilicata-s cătrăniți că, toamna, vin la ei în regiune pugliezii să le culeagă toți hribii. Că nu le mai ajunge pescuitul! Umbă o vorbă că pugliezii au o monedă în loc de inimă. Mie nu mi s-a părut, că în fața unui restaurant – mai spre terasă, așa, ca să bată puțin încălzitoarele – erau într-o seară niște copii frumoși și speciali, care vindeau limonadă. Nu doar că nu i-a alungat nimeni, chelnerița îi întreba constant dacă au nevoie de ceva și îi invita înăuntru, să se încălzească.

Basilicata:

-Mai puțin turistică, are însă o mulțime de lucruri de oferit: munți, lacuri și paduri, drumuri mai înguste, dar cel puțin la fel de spectaculoase ca Transalpina. Și tot soiul de statui ciudate
-Pizza mai ieftină decât în București.

-Castele cocoțate pe dealuri și orașele pietruite (Bonus: pe lângă faptul că este un oraș fermecător, la Castelsaraceno se află – așa spun ei – cel mai lung pod suspendat în stil tibetan din lume. C-o fi sau n-o fi cel mai cel, experiența e grozavă și cred că e și mai bine când nu bate vântul.

-Apropo de cel mai cel, Mote Cotugno este mai mare baraj de pământ din Europa și e spectaculoasă priveliștea. Mai ales de pe străduțele înguste din Valsinni, orașul poetei Isabella Morra.

-Cruschi di senise, un soi de ardei specialitate locală care se găsesc în orice combinații, în orice fel de recipient.

-Chiaromonte și Francavilla: două orașe mici, pentru atmosfera autentică și pentru străduțele pline de pisici și de Piaggio Ape cu trei roți. Aici oamenii se opresc în mijlocul drumului ca să stea la povești, dar nu-i claxonează niciodată nimeni. Primești cafea de la oameni care nu te cunosc și, în afară că se închide parcul pentru a se renova terenul de bocce, faptul că sunt doi turiști în oraș e cel mai important eveniment recent în viața comunității.

-Și bineînșeles Matera, faimoasă pentru așezările sale săpate-n stâncă (sassi) și pentru istoria de peste 10.000 de ani. Piveliști minunate asupra grotelor, biserici frumoase, străzi pietonale pline de forfotă, piațete mici și magazine de suveniruri din care ne-am cumpărat Cuckoo, mici obiecte handmade din teracotă, în formă de cocoș. Revin musai aici, Citta dei Sassi văzut la apus este ceva de vis. Cele 24554367 de fotografii cu scena asta chiar nu îi fac deloc dreptate.

Puglia:

-În Puglia am fost turiștii clasici, am început cu Alberobello, asta doar că era în drumul nostru spre Poligano a Mare. Am mai fost și altă dată, am zis să-i mai dau o șansă. E instagramabil, un fel de Valea Zânelor mai mare. Ar putea avea el oleacă de magie, dacă n-ar fi ticsit de magazine cu suveniruri. L-a mai salvat partea mai puțin comercială, care era pustie. Pe ultimul loc în preferințe. Singurul Meh.

-Polignano a Mare e o carte poștală, un album întreg, dintr-un capăt în altul. Cel mai frumos târg de Crăciun pe care l-am văzut vreodată, în sensul că tot orașul arată ca o poveste cu iz de Crăciun. Erau și afișe, că oamenii și-au făcut străzile mai frumoase, ne roagă să nu distrugem. Trei puncte de belvedere, toate wow, și la răsărit, și pe întuneric. Cactuși uriași, pisici torcăcioase, prețuri puțin mai mari decât în Basilicata, cam ca-n Centrul vechi din București, doar că fără furt la gramaj și cu gust. Vara o fi mai turistic și mai aglomerat, dar pentru mine-i cel mai frumos și cel mai îngrijit oraș din Puglia. Volare, oh oh… Cantare, ohohoho… cam așa am oftat când ne-am uitat la prețurile pentru un apartament acolo. Într-o altă viață, voi locui la Polignano.

-Monopoli: tot oraș pe coastă, fără nicio legătură cu jocul. Am vrut să mănânc arici de mare de la un pescar care avea o barcă pe nume Gelosia, m-am răzgândit în ultimul moment. Măcar pentru asta și tot mă întorc anul ăsta. Minunat și Monopoli, pajave bej și curate, plin de flori la tot pasul, bărcuțe albastre, fiaturi pastelate, o mulțime de biserici medievale și suveniruri în formă de baloane. L-am explorat într-o singură zi, dar în viața mea viitoare, când voi locui aproape, la Polignano, voi veni săptămânal la Monopoli, să mănânc parmigiana di zucchine la localul cu două mese și-mi voi încerca norocul la magazinul cu bunătățuri, care servește doar oameni frumoși, că așa era anunțul. Doar să nu fie joi, duminică, în sărbători sau înainte de 16:00, că e închis.

-Despre Peștera din Castellana se spune că ar fi cel mai frumos complex speologic din Italia care se află la picioarele Văii Itria. Nu ne-a ajuns timpul, dar am trecut prin Castellana și la ce gropi erau prin oraș, am bifat măcat pe-un sfert.
-Și Basilicata, și Puglia se luptă-n orașe părăsite. În Puglia există Craco, un oraș fantomă care e vizitat pentru că-i pustiu și pentru că în preajmă pasc o mulțime de măgari. În Basilicata este „quel paese”, mă dezmoștenește mama dacă-i scriu numele, că poartă ghinion oricui îl numește. Italienii așa-i spun, „quel paese”, știu cu toții la ce se referă. Nu e chiar pustiu, că are vreo 1000 de locuitori, dar cum adevărul nu strică un mit bun, ar face cu toții ritualuri magice.

Varianta mai scurtă e cam așa: Am fost în Italia (acum 50 de zile) și mi-a plăcut. M-am îndrăgostit. Mi-e dor. Mai merg.