De Memmingen nu auzisem vreodată până acum câteva săptămâni, s-o zic pe aia dreaptă. L-am ales cumva din rațiuni practice, că zborul e mai ieftin decât drumul până la aeroport și poți să te joci de-a vacanța într-un weekend, cu plecare vinerea și întoarcere duminica.

M-au convins și pozele cu tot soiul de clădiri colorate, canale și poduri fermecătoare, dar argumentul suprem au fost războinicii de tastatură, că nu-i treabă doar românească. Ăia care scriu pagini întregi și se întreabă de ce ar vizita cineva Memmingen în loc de München, că e ca și cum ai zbura spre New York și te-ai opri în New Jersey, că e ca și cum ți-ai face vacanța la o fermă, că în Memmingen există aeroport-sufragerie doar pentru cei care vor să ajungă la Legoland.

Așa că eu m-am îndrăgostit de Memmingen încă dinainte să aterizez și nici frigul, nici ploaia câinească și măruntă nu m-au făcut să mă răzgândesc. Nici măcar faptul că abia am găsit duminică o cafenea deschisă, am rezistat noi până la ora 9 și cu cafea la plic.

Când am ajuns noi, mirosea tot centrul vechi a pâine proaspătă și, în câteva ore, am învățat pe de rost fiecare pod care traversează micul Stadtbach, fiecare dintre cele 5 turnuri care străjuiesc orașul, fiecare fațadă pastelată, statuie cu pisici, urși sau tauri. Nici nu-mi imaginez perioadă mai bună de vizitat, că tot galbenul de toamnă, și de la frunze, și de la lumina blândă, e parcă și mai frumos pe străduțele pietruite, printre clădiri bavareze. Trăiesc eu intens și mereu zic că cea mai recentă călătorie e cea mai frumoasă, dar greu, foarte greu o să depășească o cazare balconul nostru din Memmingen, fix deasupra parcului.

Iar după liniștea din Memmingen, Ulm mi s-a părut aproape mare. O aventură și să ajungem aici. Noroc de șoferul de Uber, el ne recomandase sfătos un pass de o zi, Regio-Ticket Allgäu-Schwaben, mult mai convenabil decât bilete de tren individuale. Nu ne-a zis că nemții îți cer inclusiv titlul academic ca să cumperi un amărât de pass de tren. En fin, Ulm mi s-a părut aproape mare, poate pentru că are cea mai înaltă biserică din lume, care-i impresionantă și pe dinăuntru, fără să fie aurită și opulentă. Și mai mult mi-a plăcut cartierul pescarilor, un labirint de străduțe pietruite, case vechi cu grinzi din lemn, ferestre mici și flori în ghivece. Și cea mai fotografiată moară, dar revin la asta.

Din Ulm am ajuns în Bibberach, ăsta e un sătuc, l-am ales pentru că numele suna duios și-am zis să ne plimbăm cu trenul de toți banii. A fost un soi de oraș-fantomă, că sâmbătă după-amiază nu era nici țipenie de om și-am avut un oraș întreg pentru noi. Ne-am bucurat de turnuri și clădiri colorate; la râul din pădure unde ne trimitea Google Maps nu am ajuns.

Din Biberach am ajuns iar în Ulm, să vedem și moara, și canalele, și biserica, și Dunărea în lumina de apus, apoi pe întuneric, că fiecare moment are magia lui. Am făcut și poză cu cafeaua și cu domul, 6 euro bine cheltuiți, că-n următoarea clipă am vărsat toată cafeaua.

Am încheiat rotund, tot în Memmingen, tot la aceeași cafenea la care am zăbovit în prima zi, când ne-am înfofolit cu hanorace peste pulovere de lână și pelerine de plastic peste paltoane. Ne-am bucurat că cele mai frumoase vacanțe sunt, uneori, cele în care pur și simplu nu-ți propui nimic. Și-am mai învățat că vremea mofluză și gleznuțele goale nu fac pereche bună și c-ar trebui totuși să am în bagaj ciorapi lungi și zdraveni.