Cum s-a făcut de mi-a apărut numele într-o carte

N-am fost niciodată genul acela de persoană care asociază un eveniment cu anul în care s-a întâmplat, eu trebuie să calculez și-n ce am terminat facultatea, să știu în ce promoție am fost.  S-o zic pe șleau, n-am fost niciodată genul acela de persoană care știe să calculeze. Dar știu sigur, sigur că am cunoscut-o pe Carmen Mușat-Coman în 2010. Mergeam pentru prima oară „pe teren” și nu-mi amintesc exact dacă eram mai bucuroasă că am în sfârșit și alte responsabilități în afară de a prelua știri de agenție sau că legitimația mea de jurnalist mă scutea de intrarea de 4 lei.

La vremea aia, eu credeam că știu să scriu, asta pentru că azvârleam câte un regionalism de acasă la fiecare două fraze. Era primul meu reportaj și-mi imaginam cum voi sta de vorbă cu cei mai cunoscuți și importanți scriitori contemporani, care vor fi mai apoi impresionați de scriitura mea. Eu eram o mucoasă de la un site de știri care până nu demult fusese un parsator, adevăru-i că cel mai cunoscut personaj cu care am stat de vorbă atunci a fost Iliescu sau, mă rog, un SPP-ist al lui care mi-a zis să nu ma mai îngrămădesc să fac poze și eu nu știam cum să scot blitzul.

Reportajul ăla de la Gaudeamus trebuia scris, eu în afară de micii de la intrare și de sticlele de vin ale lui Dinescu cu poezii pe etichetă nu prea aveam cu ce umple textul, așa că am urcat și la etaj, acolo unde erau editurile mici și jurnaliștii care mai făceau fotografii de sus cu toată forfota din Romexpo. Vizitatori ioc.

Și-acolo era Carmen Mușat-Coman, cu a sa editură Cununi de Stele, dar eu m-am oprit pentru era un afiș care anunța că se lansează o cratiță. Așa se chema cartea, „Cum de s-a făcut de n-am rămas la cratiță”. Autoarea, o femeie măruntă și cu vorbă caldă, cu o tunsoare Amélie și-o cămașă cu guler supradimensionat, mi-a oferit un bilețel din coșul cu înțelepciune gratis, apoi am stat de vorbă puțin și eu am plecat.

Apoi am ajuns înapoi în redacție. Știți cum ți se străpezesc dinții de la cartofii reci de la Mc? Cred că fix asta a fost reacția editorilor când mi-au văzut textul cu care speram eu c-o să rup gura târgului, cel mult o relatare modestă despre mici, ceaiuri, sticle de vin, Iliescu, Cristoiu, cât de tare vorbea Patapievici și cratița doamnei Mușat-Coman.

La foarte, foarte scurt timp după ce mi-au publicat mie textul, mi-a scris Carmen Mușat-Coman pe Facebook. Spunea c-a fost surprinsă să se regăsească în material, nici nu știa că-s jurnalistă, că-mi mulțumește. Mi-a zis c-a râs și m-a încurajat să scriu. Nu cred că am răspuns imediat, că mă treceau apele de emoție, că-mi spune mie asta o scriitoare adevărată, o șefă de editură. Dar cel mai tare m-au trecut nădușelile, mi-era și rușine că-mi vorbea cu dumnevoastră. Mie! Aia a fost prima data când, profesional, cineva se raporta la mine ca la un adult. La scurtă vreme, am primit la redacție și un cadou, câteva dintre cărțile lui Carmen și mie iar îmi venea să mă fac struț, că auzisem de pișcotăreli și Niculina Garici era la apogeul carierei ei pe vremea aia, dar mie mi-era frică să nu mă pună careva să plătesc vreun impozit, vreo taxă ceva pe cadoul venit, vorba aia, la adresa redacției.

De atunci am schimbat ocazional cu Carmen Mușat-Coman câteva cuvinte, ne-am intersectat prin comentarii pe Facebook, ne-am revăzut la tot soiul de evenimente și de fiecare data am extras câte un bilețel cu înțelepciune gratis. Tot de fiecare dată m-a lăsat să extrag bilete până am nimerit unul care să-mi convingă, eventual să mă laude. Îl păstram și-l foloseam ca semn de carte până se lua scrisul. Nu-s tare sigură, dar cred că și acuma, după zece ani, coșul e același. Ori are acasă Carmen un stoc uriaș de coșuri identice, ori e un coș al naibii de rezistent. O să o întreb.

Și hamal, și cap limpede, și șef de editură, și scriitoare

Odată, i-am propus să facem un concurs pentru cititorii de pe site, un concurs cu premii pe care, bineînțeles, tot ea să ni le dea. Mi-a zis că vorbește la editură și facem. Apoi m-a sunat într-o zi și m-a rugat să cobor, c-au ajuns cărțile la redacție. Și-n loc de șoferul de la editură, că la asta mă așteptam eu, Carmen a venit pe-o bicicletă simpatică, Verzulina parcă o chema. A îngrămădit cărți și-n coșul din față ornat cu flori, și prin sacoșe atârnate de ghidon. Câteva erau pentru câștigătorii de la concurs, dar cele mai multe erau pentru noi, cadouri.

Acuma era roșcată, tunsă periuță, c-o rochie înflorată și cu cea mai verde bicicletă verde. Mi-o și imaginam așa, delicată, cum se chinuia să-și mențină echilibrul printre mașini, cu toate saranalele pe care le căra, că pe atunci nici piste de bicicletă nu erau. Și probabil la fiecare-njurătură de la vreun șofer neobișnuit cu bicicliștii, Carmen răspundea cu vreun proverb bengalez din coșul ei: “când mintea e absentă, urechile nu ascultă”.

Atunci mi-a explicat cu un soi de duioșie mămoasă că ea-i și cu mapa, și cu sapa la micuța editură. Era doar ea, atât, la Cununi de Stele și-așa a rămas și acuma. Adică e directoare de editură, dar tot ea-i curier, editor, cap limpede, vânzător, PR pentru editură, ea editează, ea aranjează, ea se asigură că ajung cărțile să fie citite. Are femeia asta niște resorturi incredibile și-o dârzenie minunată. E grea tare cultura asta, dar reușește Carmen să rămână acolo, pe baricade, se ia la trantă cu librării mari și se luptă cu orice nedreptate.

Am citit fiecare carte din seria “Cum s-a făcut….” și am dăruit și mamei mele, și altor mame “Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul”. Sunt niște cărți cinstite. Nu se vor a fi fandoseli cu pretenții, cunt lecturi ușoare, dar sclipitoare în umor, (auto)critică și sarcasm. Cu zvâc și cu nerv, fix așa cum trebuie să fie o carte pe care să nu vrei s-o lași din mână până nu-i gata.

Dar Carmen a înființat Cununi de stele în amintirea scriitoarei Amita Bhose, prima traducatoare a lui Eminescu in spatiul asiatic. I-a fost profesoară și mentor și Carmen n-are de gând să renunțe până nu-i publică toată opera. Și când vorbește de Amita Bhose (Didi), Carmen chiar uită să respire de la atâta patos. Ia doar o gură mare de aer, să spună răspicat, chiar solemn: Didi, sora lui Eminescu.

Două întâmplări

Undeva în preajma sărbătorilor din 2019, că era Paște sau Crăciun nu mai știu, a venit la ONG-ul la care lucram un plic cu numele meu pe el. Expeditorul era din Câmpulung Moldovenesc, din orașul în care-am copilărit, așa că recunosc că m-am emoționat oleacă. Înăuntru, două bancnote de 10 de lei, donație pentru HOSPICE. Așa plin de candoare mi s-a părut gestul, cineva care dona din puțin, pentru că la 500 de km distanță niște oameni aveau nevoie de ajutor. 20 de lei înseamnau poate prânzul pentru un copil internat, morfina pentru cineva pe care-l doare. 20 de lei făceau o diferență. În plic era și un bilețel. Doamna respectivă, bibliotecară în Câmpulung, povestea cum a cumpărat o carte, de la un târg de prin Suceava. Direct de la autoare, autoare care i-a spus că-i face cadou cartea, dar dacă vrea, poate să facă o donație, să facă un bine mai departe.

Bibliotecara a ajuns înapoi acasă, a pus banii-n plic, a trimis la HOSPICE, a explicat că ăsta e modul ei de a transmite binele mai departe. E tare plină de candoare povestea și până aici, pentru că o bibliotecară și o scriitoare se întâlnesc din întâmplare, la mulți km de casa fiecăreia, și le leagă nu doar iubirea față de cărți, ci și dorința de a face bine. Plicul a ajuns la București, l-am deschis, am citit bilețelul. Scriitoarea care îi dăruise initial cartea era Carmen-Mușat Coman.

Are binele niște căi tare frumoase de a se ascunde-n coincidențe.

Întâmplarea doi e din primăvara asta, de când hălăduiam eu pe străzi să caut magnolii. Tocmai postasem pe Facebook că cele mai frumoase magnolii nu-s alea spectaculoase, la care se face pelerinaj, că mie-mi plac mai tare alea dintre betoane, din curțile de bloc, petele de mov între gri. Nu chiar instant, dar la câteva minute, dau nas în nas cu Carmen. Evident, căra ceva, de fiecare dată când o văd ea cară câte ceva. Era cu o prietenă și tocmai ce-și luaseră o magnolie, s-o planteze în peticul de pâmânt din spatele blocului,

Că are și frumosul căi tare bune de a se ascunde în coincidențe.

M-am umplut de like-uri, dar nu și de comenzi

Aseară, Carmen și lansat o nouă carte, “Cum s-a făcut de nu mi-am pierdut mințile”. Am întârziat o oră, dar am ajuns la timp să o aud citind din carte, apoi cum mulțumește-n parte fiecărui om din sală, pe care-l știa după nume și de care o leagă cel puțin o întâmplare. A fost o seară atât de caldă, cu vin și carte, cu oameni pe care-i știu și-i urmăresc de multă vreme, cu sărutat părintește pe frunte deși nu ne leagă vreo prietenie, ba poate doar o serie de evenimente nefericite, cu joc de șah și râsete de copii. Ne-a furat pandemia și momentele astea, iar Carmen ne-a dăruit aseară, pe lângă multe altele, ceva din normalitatea așa cum o știam noi. I-am cântat cu toții La Mulți Ani, iar eu o să pot să spun de acum, chiar dacă nu mă întreabă nimeni, c-am cântat alături de Ana Coman și Doru Pușcașu – Om la Lună. Deci Carmen mi-a dăruit și un argument solid pentru a-i combate pe toți cei care mă roagă să nu mai cânt. Na!

A pregătit Carmen cu atâta, atâta migală pungi cu inimă personalizată cu numele fiecăruia din cei prezenți, cărți cu autograf și alte cadouri. Generozitate și bunătate multă, puse laolaltă într-o pungă de hârtie. Iar când am ajuns acasă și-am deschis cartea, Carmen a trecut pe prima pagina numele donatorilor ei. Așa a ajuns numele meu pe prima pagină dintr-o carte fără să merit, pentru că n-am avut vreo contribuție semnificativă.

Și mi-am amintit de ce spunea Carmen anul trecut, în lockdown: M-am umplut de like-uri, dar nu și de comenzi.  Așa că anul ăsta, de Sărbători, eu dăruiesc cărți comandate de la Cununi de Stele. Și-mi doresc ca data viitoare când ne invită Carmen la o lansare, cartea să fie „Cum s-a făcut de m-am umplut de comenzi”.

 

 

 

Povești pe Social Media:

Scrie

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *