Îmi și închipui ce conțin toate papornițele așezate pe trotuar: borcane de zacuscă, pui de țară, șorici, cârnați, sarmale, cornulețe, țuică (varză murată și drojdie, mie asta-mi cere mama când trimit pachet). Etichete pe fiecare pungă/borcan, bilețele cu „te iubește mama”, „ne e dor de tine”. Sărbătorile astea-s altfel din nou, cu distanțe și mai mari, cu tot dorul îngrămădit în sacoșe de rafie și apoi înfășurat în bandă adezivă, să nu cumva să iasă puțin și să n-ajungă toate, și dorul, și iubirea, la destinatar.

Și mi-am amintit de cât de dor mi-e de părinții mei, că de Crăciunul ăsta se fac fix 3 ani de când n-am luat-o în brațe pe mama în brațe. Mai mulți, vreo 4 ani jumătate sunt de când taică-miu nu mi-a spus cu lacrimi în ochi „te jubesc”, apoi probabil ceva măscări despre care l-a mințit mama că, în română, exprimă afecțiunea. Sunt 6 ani de la ultimul nostru Crăciun împreună, ca o familie. Când s-a enervat mama și m-a abandonat într-un mall, la vreo 60 de km de casă. S-au întors totuși după mine două ore mai târziu și în drumul înapoi spre casă am făcut karaoke în mașină. Au fost primii și probabil ultimii bani pe care i-am făcut eu din cântat, am primit 50 de euro să tac.

Mi-am rupt piciorul de Crăciunul ăla în cel mai stupid mod, mi s-au încâlcit picioarele în timp ce mergeam, asta e tot. Dar nu cred să fi râs nimeni vreodată cu atâta poftă într-un spital cum am făcut-o noi atunci, că nu mă mai încăpeau hainele și am purtat pantaloni de-ai lui taică-miu peste gips. Eu am 1.60 cu indulgență, el are aproape 2 m. Apoi m-au pus într-un cărucior cu rotile și a alergat mama cu mine pe holurile alea reci până au durut-o și pe ea picioarele. L-a pus pe taică-miu să ne treacă în brațe pragul, pe rând. Pe mine că nu puteam să păsesc, pe ea ca să mă facă pe mine să râd.

Vorbim la telefon tare des. Anul trecut, ne făceam planuri, chiar dacă știam cu toții că vorbim și noi vorbe și n-o să vedem prea curând. Măcar îndrăzneam să sperăm, anul ăsta n-a mai pomenit nimeni de vreo revedere în viitorul apropiat. Dar a încercat mama să compenseze că pachete, cică e bine ca-n vremurile astea pidosnice să ai și cafea, și parmezan, și lavete. Îndosește bancnote prin te miri ce locuri, cutii de tampoane, tălpica de la adidași, odată i-a cusut în dantelă, în niște chiloți roșii. Scrisoare am de fiecare data, începe așa cum încep toate, cu „Nănuța mamii”, că eu nu puteam să spun Diana când eram foarte mică și spuneam Nania, așa că Nania am fost toată viață pentru mama.

Mă necăjesc la fiecare pachet de asta, că știu că e un efort pentru ei și mereu le spun că nu e nevoie. Nu-mi trebuie nici lavete, nici cafea. Pot să-mi iau șervețele nazale de la parter, nu trebuie să călătorească mii de km. Dar mama nu de aia-mi trimite pachetul, că nu aș putea să-mi cumpăr eu. Nici oamenii ăștia nu stau la coadă pentru că cei dragi, de peste hotare, vor musai gogonele și sarmale. Pachetul de acasă face distanțele astea îngrozitor de mari puțin mai mici.

Vine sezonul lui “hai să îți pun și cozonac”. Lăsați-i pe ai voștri să îndese în pachetele alea și șnițele, și cozonac, și ceai deja făcut, doar să îl încălziți când ajungeți acasă. N-are nimic dacă mai strecurați în bagaj niște nuci pe care nu o să le folosiți niciodată sau o caserolă de salata boef pe care o vor mânca, probabil, musafirii. Lăsați-i pe părinți să îndoape sarsanalele alea cât vor ei, aveți răbdare, pachetul de la mama e mai puțină mâncare și mai multă iubire. O aveți pe mama care să pregătească toate lucrurile alea. Unora, pandemia le-a luat și pachetul de acasă, și părinții.