Aseară, la terasă, o femeie se plimba printre chelneri și tăvi cu bere, într-un soi de șontâc-șontâc agitat. Se grăbea, dar își lua cumva răgazul necesar să opreasă și să studieze cine stă la fiecare masă. S-a proțăpit în fața noastră: „Nu vă supărați, ați mers cu mine cu uberul mai devreme. Cred că v-ați uitat cheile”.

Tot aseară, a ajuns la mine un pachet, cu bilețel scris de mână cu numele meu. Am făcut eu recent o obsesie pentru o autoare, am povestit, așa că o fată cu care m-am intersectat doar fooarte puțin mi-a dăruit o carte ambalată cu migală Și după ce am desfăcut ambalajul, era un pachet mărunțel, în celofan cu inimioare. Că parcă orice carte se citește mai bine un Mr. Darcy lângă tine.

Dimineață, m-am dus să-mi iau cafea, așa cum fac în fiecare zi de câteva săptămâni. Mi-a vorbit alte dăți băiatul de acolo și de scandalul cu Micuțu, și de echilibru-n relația cu părinții, și de dezechilibru alimentar sau cum unele diete se țin mai bine-n cuplu, și de ginul cu petale de trandafir și castravete. M-a întrebat „ca de obicei?”, asta însemnând cea mai mare cafea, cu extra sirop de caramel sărat. Iar o găleata de cafea, așa se amuză. Apoi mi-a zis că-i din partea casei, că oricum n-am cum s-o plătesc, cică. A mustăcit complice și mi-a înapoiat cardul, că l-am uitat ieri acolo.

O fi insipirațional-clișeic, dar un act de bunătate chiar n-are nevoie de o apăsare pe vreun buton al dăruinței. Chiar și așa, pe mine încă mă miră actele astea mici de bunătate, dar mai tare mă bucură.