Bunicul Modest

Moșu’ meu scoatea de sub cheie, în fiecare an pe 21 ianuarie, damigeana burduhănoasă de vișinată, veche de șapte ani. Niciodată n-a zis nici mai mult, nici mai puțin. Fix șapte ani avea vișinata aia și când mi-a ieșit primul dinte, și când am fumat prima țigară. Știam cu toții c-o umple cu holercă înainte de ziua lui, dar nu i-am stricat niciodată plăcerea să-și îmbete toți oaspeții cu rachiu cumpărat cu o zi înainte. Prima beție cu bunică-miu am tras-o de ziua lui. Mi-a dat moare de varză a doua zi, cu condiția să nu-i povestesc maică-mii nimic.

Asta a fost tradiția noastră, jumătate din viața mea. Celalaltă jumătate, am scris pe 21 ianuarie despre vișinața bunicului și-am adăugat în fiecare an câte ceva din ce mi-am amintint despre Modest al meu, ca să nu-l uit niciodată.

Moșu’ meu a fost în tinerețe a fost un bărbat frumos, înalt și zvelt, cu ochi verzi-albaștri. Fiu de țăran, dar își purta singurul costum cu mai multă eleganță decât toți chiaburii. Pe bunica a iubit-o toată viața, până s-a prăpădit, și încă zece ani după aia. N-a trecut duminică să nu îi ducă flori și să stea câte un ceas la cimitir, de vorbă cu ea. Se dădea cu parfum și-n pălărie pentru ritualul ăsta al lui. Cu al meu, de obicei, să nu-l consume pe al lui. Îmi mai cotrobăia prin lucruri și când mi-a cumpărat mama primul parfum de la Oriflame, a consumat jumătate din el pe pălăria aia. Nu m-am supărat, c-a zis că împărțim parfumul cu bunica.

Odată, când eram mai mare, moșu’ mi-a șparlit niște tampoane și m-a întrebat, de față cu niște colegi de liceu, de ce am atâtea dopuri de urechi. Știa exact ce sunt, că bunicu’ s-a dus la mama, la magazin, să-mi aducă prima cutie de tampoane. Dar așa era moșu’ meu, voia să ne audă râzând și se hrănea cu asta, cu veselia mea și a grupului meu de prieteni. Unii-i spuneau bunicul. Nu bunicul Dianei, bunicul și atât.

Toată primăvara, duminica era ziua de lalele, că-mi punea bunică-miu în mână ditamai foarfeca și-mi spunea, cu tonul grav pe care-l folosești când spui ceva extrem de important, că eu trebuie să fac buchetul de flori pentru bunica. Cam ăsta era singurul moment din an în care mica grădină de flori din fața casei nu era un coșmar, că-n rest făceam bătături în palmă de la cât mă puneau ai mei să smulg buruieni. Procesul ăsta cu alesul lalelor pentru bunica dura vreo două ceasuri, își trăgea bunică-miu un scăunel verde, cu vopseaua scorojită, și supravegeha atent mamonul: Cred că i-ar plăcea bunică-tii să pui și lalele pestrițe, taie mai multe, că ești chitră ca mă-ta! Mama ne ondula bucăți de șnur și recicla ambalaje de flori pe care le primea de ziua ei, că e născută-n aprilie.

Moșu’ a vâdut pământul de la țară, un petic, și casa de chirpici în care a copilărit ca să-mi ia mie bicicletă. Bicicleta mea a fost în egală măsură cadou pentru el, că mergeam amândoi la piață. La pod, ne dădeam jos de pe biciclete și urcam șontâc, șontâc. La calea ferată, îmi trecea el bicicleta, chiar dacă puteam și eu. Aia a fost tot timpul limita, calea ferată. Cutreieram dealurile și pădurile din Câmplung, mă scăldam la hidrocentrală, dar nu aveam voie să trec singură dincolo de linia de tren. Îi spuneam, când eram adolescentă, că ies la întâlniri, aveam un iubit și bunică-miu îl îndrăgea din simplul motiv că mă aducea acasă și nu traversam singură calea ferată.

Moșu’ mă apăra de cocoșul Costică. La noi acasă, multe animale au purtat numele de Costică, de la porc până la cocoș, așa îl tachina bunicu pe cumată-su. În final, din Costică s-a facut o pernă de toată frumusețea, de o să o iau eu de acasă când m-oi mărita și o să mă răzbun pentru toată vara aia în care m-a ciupit de picioare. Trecând peste aspectele mortuare aviare, eu m-am temut tare de Costică. Și de fiecare data când ieșeam în curte, bunicu venea cu mătura, să contracareze cumva tupeul lu’ Costică. Îi era milă să-l lovească și se lăsa ciupit până obosea Costică și ne lăsa pe amandoi în pace.

Moșu’ mă învăța porturile populare. Catrințe din in sau de catifea, ie şi poale din pânză, cu flori, dantelă sau motive geometrice, îțari din in, brâu lat și bundiță. Le încurcam mereu și se supăra, spunea că o sa ajung la București și o să râdă lumea de mine că-s proastă și nu știu cum arată costumul popular din Bucovina. N-am rămas cu nimic din astea, dar îmi amintesc perfect vesta de lână îngălbenită pe care o purta el mereu. Atât am luat de acasă când am venit la București, vesta aia (și vreo 30 de m de cablu de internet, dar aia e altă poveste). Că-n amintirile mele, chiar dacă era vară (prea cald la noi oricum nu era niciodată), bunicul meu purta vesta din lână.

Se certa cu vecina, tanti Stela, o femeie mică și aprigă, care mi-a fost bunică toată copilăria. Era un fel de sfadă duioasă, că asta era viața lor socială. Tanti Stela ne certa că furam eu păltinele printre gard, mi-ar fi dat oricum dacă aș fi cerut, bunică-miu se oțâra că se scutură liliacul ei la noi în curte.

Într-un an s-au certat așa aprig, c-au decis – mai mult cred că moșu’ – că nu e suficient gardul de lemn să-i despartă. Cred că iar se necăjise tanti Stela că-i fura cățeaua noastră – un șoricar deștept – toate ouăle din cuibar. De la conflictul ăsta, în curtea din față, în care aveam pietriș, bunică-miu a înfipt araci lângă gard și-a plantat fasole, să crească stufoase și să nu mai vadă vecina la noi în curte, de zici că eram cel puțin bază militară. A baricadat așa doar trei laturi din curte, partea dinspre stradă a lăsat-o goală, ca să poată să vadă și el cine trece pe drum. Nu știu dacă s-a gândit el că poate trece chiar vecina și vede-n curte, dar aranjamentul ăsta l-a făcut o vreme fericit. Pe mine mai puțin, că a umplut congelatorul de păstăi și de aia nu le sufăr nici în ziua de azi.

Nu doar cu tanti Stela s-a certat. Într-un an de Bobotează s-a supărat pe preot, că bunicu pregătise și prune uscate, și colivă, și rachiu, doar că părintele se oprise la câteva case-nainte cu sfințitul și cu rachiul. Așa că bunicul s-a dus nervos după el și a rostit cuvintele care l-au făcut celebru pentru o vreme pe strada noastră: Ce dracu’ faci, părinte? Și nu știu dacă așa a fost, dar poveștile vecinilor spun că popa s-a speriat și a sărit gardul, în sutană, și-a luat-o prin livezi. Am mâncat atunci prune nesfințite și, drept să spun, nu am simtit vreo diferență.

În ultimii ani, moșul meu se cam săturase de singurătate și și-a găsit o purtătoare de toartă, așa îi spunea. Era mică, tare crăcănată și cu țâțele până la brâu, da’ lui îi plăcea că are cine să îl țină de brat la plimbare. Și mai tare-i plăcea că-l vorbea lumea, că are iubită cu 20 de ani mai tânără.

Când eram la liceu, era atât de bolnav, încât nu mai putea urca scările de acasă. Bătea în geam, ăsta era semnalul nostru, când avea nevoie de mine, fie că mă lasă să câștig la table sau că-mi cerea vreo țigară. Tot pe atunci, mi-am bușit rău rotula. M-a dus să mă operez la spital la Suceava și de teamă să nu cheltuie aiurea, pe taxi, bani care i-ar fi trebuit la spital, m-a cărat pe brațe. Ce spectacol am fost amândoi prin gară-n Burdujeni! Eu urlam la durere și nu puteam păși, moșu-miu țipa să tac că ne știe lumea (cine naiba să ne cunoască acolo?) și oricât de bolnav și slăbit era, și-a găsit cumva resorturile să mă care mai mult pe brațe din gară, până la poarta spitalului. Ziua ne jucam table la mine-n salon, că asta și-a pus el în bagaj, vesta albă și tablele. Câteva nopți a dormit prin săli de așteptare-n spitalul din Suceava, pe scaune albastre, din plastic. După ce m-am făcut eu bine, a dormit multe, prea multe nopți în patul lui de spital.

Pe moșu’ îl chema George, dar oamenii îi spuneau Modest. Mulți ani am fost acasă doar noi doi. Era bun și calm și cald cu mine și nu se încrunta nici când îl înfuriam eu, nici când îi bătea soarele în ochi. Azi ar fi fost ziua lui și am fi băut vișinată. De aia veche, de șapte ani.

Povești pe Social Media:

Scrie

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *